CALENDAR LITERAR 2 APRILIE:
HANS CHRISTIAN ANDERSEN
n. 2 aprilie 1895, Odende, Danemarca - d. 4 august 1875, Osterbo, Danemarca
Scriitor danez, celebru pentru basmele sale îndrăgite de toți cititorii.
Povești:
Cana de ceai (Ceainicul)
Am cunoscut odată o cană de pregătit ceaiul foarte mândră, mândră de porțelanul ei lat. Despre toate acestea, cana vorbea cu multă plăcere, dar despre capacul ei nu spunea nimic; acesta avea un cusur,și se înțelege că nu vorbești cu plăcere despre cusururi, căci și așa o fac alții destul.
Ceștile, cănița de caimac, zaharnița - pe scurt, întreg serviciul de ceai- nu uitau cu ușurință cusurul capacului și vorbeau despre el mai des decât despre mânerul cel lat și despre gâtul cel grațios. Cana de ceai știa aceste lucruri prea bine.
- Știu, își zicea ea,, îmi recunosc defectele, dar tocmai în asta se vede modestia mea. Defecte avem cu toții, dar avem și merite. Ceștile au o toartă, zaharnița un capac, numai eu le am pe amâmdouă și, în afară de acestea, mai ma și un gât frumos, care mă face regina serviciului de ceai. Celelalte nu sunt făcute decât pentru a servi la băutul ceaiului, eu însă îl împart, sunt regina care dă binecuvântarea omenirii însetate. Înăuntrul meu se pregătește ceaiul, cu frunze și cu apă clocotită.
Așa se lăuda cana de ceai în tinerețea ei. Pe vremea aceea ședea pe o masă curată și era purtată de mâna delicată a stăpânei, Dar acea mână delicată era cam stângace. Într-o zi cana de ceai căzu și i se sparse gâtul, iar mânerul i se rupseșe; cât despre capac, să nu mai vorbim! Cana atât de rău ciobită rămase pe jos, fără simțire, în timp ce apa fierbinte gâlgâia din ea afară.
- Nu voi uita niciodată acel moment îngrozitor, zicea cana de ceai mai târziu, când își aducea aminte de viața ei de altădată. . M-au pus într-un ungher și apoi m-au dăruit unei femei sărace. Aici ajunsesem în ultimul hal și stăteam fără nici un rost, dar tocmai atunci a început pentru mine un trai mai bun.
A fost pus înlăuntrul meu pământ. Pentru o cană de ceai, o astfel de viață nu mai e viață., dar iată că cine știe cine a răsădit în în pământ o rădăcină de floare. Rădăcina stătea în pământ și a început să fie pentru mine ca o inimă, așa cum nu am avut niciodată înainte. Simțeam că îmi dă viață și vigoare, mă simțeam tot mai puternică, îmi auzeam bătăile inimii. Apoi rădăcina a încolțit și toate acele puteri adormite în mine s-au prefăcut într-o floare frumoasă. O vedeam, o purtam și de dragul ei uitam toate necazurile. mele. Dar floarea nu mi-a mulțumit deloc, pentru că nu se gândea la mine. Ea era cea slăvită și lăudată, iar eu mă bucuram nespus de mult de vâlva pe care o stârnise. Cum să nu mă bucur?
Într-o zi am auzit cum cineva spunea că ar merita să fie pusă într-un ghiveci. Am fost atunci spartă în bucăți. Vai, cât m-a durut!
Dar floarea a fost așezată într-un ghiveci adevărat. Și eu? Pe mine m-au aruncat în curte la gunoi.
Acum nu mai sunt decât cioburi. Dar amintirea trăiește mai departe, chiar și în cioburi, și pe ea nu mi-o poate lua nimeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.