Dragi cititori

și

colaboratori,

Să aveți Sărbători frumoase

cu sănătate și pace! 

SĂ NU UITĂM NICICÂND

 

E VREMEA POVEȘTILOR!  

E VREMEA COLINDELOR!

E VREMEA SĂ FACEM DARURI!

E VREMEA RECUNOȘTINȚEI!

SEARA MINUNATĂ

de MIRELA TOMA

    Era odată un copil tare sărman. Atât de sărac era, încât treceau zile bune cu câte-un colț de pâine uscată.. Tatăl său muncea mult și ajungea târziu acasă , dar cu greu reușea să acopere nevoile familiei sale. 

    Ajunul Crăciunului îl prinse pe bietul băietan cu niște pantofiori subțiri din pânză, rupți și zdrențuiți. Nici hâinuța nu-i era de prea mare folos, era veche, roasă la mâneci și nu-i mai venea defel. Și-ar fi dorit nespus să poată să meargă și el cu ceilalți băieți de sema lui în sat la colindat. Dar cum să se înfățișeze astfel când toți erau îmbrăcați în haine strălucitoare de sărbătoare? Preț de câteva clipe, își imagină cum ar fi putut să fie. Le-ar fi spus câteva glume băieților, căci știa nenumărate, și cât de bine i-ar fi distrat! Și-ar fi pus și el mâinile în buzunare așa cum făcea Roli, băiatul măcelarului, și ar fi râs și el așa zgomotos și sigur pe sine, căci tare îl mai imita.

    Se gândi apoi cât de frumos ar fi să le poată lua mamei și tatei câte un cadou cât de mic. Ce mândru ar mai fi fost! Atât de rar o vedea pe mama zâmbind!

    "De-aș crește mai repede, gândi el cu voce tare, aș face-o pe mama așa de fericită, iar pe tata nu l-aș mai lăsa să muncească atât!"

    Se opri din visare și mai puse câteva lemne pe focul ce mocnea liniștit în soba veche și neagră de fum. Frigul pătrundea prin toate ungherele casei, iar în tavan se căsca o deschizătură de mărimea unei palme, prin care se vedea cerul albastru și rece. Își aminti că îi plăcea deschizătura aceea vara, când se așeza pe salteaua sa din paie și privea stelele...

    Brusc, îi veni în minte că brutarul îl chemase să îl ajute și sări ca ars. Își înfundă iute pe cap căciula din blană de miel și o zbughi către brutărie. Își petrecu astfel toată ziua, îndopând cuptorul acela mare cu cărbuni negri și lucioși. Își imagina din nou că e un luptător neînfricat și că lopata era o sabie uriașă cu care lovea balaurul care scotea limbi de foc.

    Când ultima pâine fu scoasă din cuptor, brutarul îi mulțumi și-i dădu o pâine mare și rumenă. Ieșind, dădu peste un bătrânel cu barba ninsă de ani și cu față atât de blândă... Fără să ezite, băiatul rupse un colț din pâinea aburindă și îl întinse bătrânului.

    Îți mulțumesc, fiule! Domnul te va răsplăti!

    În drum spre casă, băiatul se încălzi atât de bine cu pâinea, încât nici nu mai simți frigul.

    Văzu de departe ferstrele căsuței lor... erau atât de luminate! "De la ce oare?"se întreba nedumerit copilul. Lumina aurie se reflecta în omătul alb de credeai că te afli pe un alt tărâm. Cu inima strânsă, trecu pargul casei, dar înlemni acolo ca și când ar fi văzut o arătare ciudată. Un brad frumos împodobit lumina toată încăperea, iar sub el se aflau o mulțime de daruri de parcă Moșul cel bun își golise acolo tot sacul. Dar cel mai mult îi furară privirile hainele noi așezate cu grijă pe spătarul scaunului de lângă sobă. Sub scaun, aștepta nerăbdătoare o pereche de ghete noi cum nu mai văzuse el până atunci.

    - Mamă, tată, mulțumesc!

    - Fiule, noi îți mulțumim!

    - Cum? Nu voi ați făcut toate astea? întrbă el mirat.

    Dar din privirile lor înțelese că și ei erau la fel de surprinși. Aaaaa, bătrânelul de la brutărie...

    Lacrimi mari de bucurie și de recunoștință curgeau pe obrajii lui mânjiți cu praf de cărbune.

      În atmosfera plăcută și primitoare a Sărbătorilor de iarnă, în farmecul colindelor de Crăciun, copiii din comunitatea Valea Aurie s-au reîntâlnit cu bucurie și cu multă energie la bibliotecă.

    Cu răbdare și cu multă migală au împodobit brăduții decorativi și steluțe argintate.

    De maaare folos le-au fost perforatorul de birou care "mușcat" cu poftă din argintul colorat și lucios și le-a oferit copiilor confetiile multicolore pentu împodobit pe care cu muuultă măiestrie le-au lipit apoi pe cartonul colorat. 

    A fost multă energie creatoare și agitație cu folos până ce minunățiile au ieșit din mâinile lor pricepute.

    Felicitări, dragi copii!

    Să aveți

    SĂRBĂTORI FRUMOASE,

        pline de BUCURII!

COLINDE, COLINDE

 MIHAI EMINESCU

COLINDE, COLINDE

Colinde, COLINDE!

E vremea colindelor,

Căci gheața se-ntinde

Asemeni oglinzilor

Și tremură brazii

Mișcând rămurelele,

Căci noaptea de azi-i

Când scânteie stelele.

Se bucur' copiii,

Copiii și fetele,

De dragul Mariei

Își piaptănă pletele,

De dragul Mariei

Ș-a Mântuitorului

Lucește pe ceruri

O stea călătorului.

(Mihai Eminescu - Opera poetică, Ed. Semne, Buc., 2012, p, 495-496)

E vremea POVEȘTILOR,!

E vremea COLINDELOR!

Cititorule drag,

Cu o  CARTE frumoasă aproape de suflet

Vei fi mereu fericit!

 

POVEȘTILE IERNII: POVEȘTI DE CRĂCIUN

 în POVEȘTI POPULARE ROMÂNEȘTI

    Dragi copii, 

e vremea POVEȘTILOR DE IARNĂ!

POVESTEA BRADULUI DE CRĂCIUN

    În urmă cu foarte mult timp, toți copacii își păstrau frunzele verzi tot timpul anului.

 - chiar și iarna. Păsările însă, întocmai ca în zilele noastre, nu se împăcau la fel de bine cu gerul și cu zăpada. Cum se apropia iarna, toate se pregăteau de marea călătorie către țările însorite.

    Se întâmplă ca, într-un an, o mică pasăre să cadă pradă alicei unui vânător. Din fericire, doar aripa îi fusese lovită, așa că micuța se descurcă pe timp de vară. Când toamna sosi, începu să se îngrijoreze, căci aripioara nu dădea semne de vindecare, iar sărmana trebuia să se târască de colo-colo. O tristețe mare o cuprinse când își văzu suratele plecând.. Știa că va trecui să înfrunte iarna singură. pitită în vreun cotlon mai călduros. Acest lucru nu era însă atât de ușor precum gândi ea, astfel că se trezi în pragul Sărbătorilor de iarnă fără un acoperiș deasupra capului. Zgribulită și cu aripa încă nerefăcută, se întreba cum va reuși să țină piept viforniței groaznice.

    Mai mult târându-se, ajunse să se adăpostească în frunzișul mare și des al unui stejar bătrân. Acesta se arătă însă supărat nevoie mare și zise cu zăduf:

    - Pleacă de aici! Știu cine-mi ești: Îmi vei mânca toate ghindele în mai puțin de o zi! Nu te vreau prin preajma mea, așa că ia-ți zborul unde-i ști.

    Biata pasăre nu avu încotro:pürüsi copacul și-și căută refugiu între ramurile unui ulm stufos.

    - Îmi este peste putință să te las să stai aici. Vei rupe frunzele mele cele frumoase cât ai zice pește! se răsti ulmul.

    - Plec îndată, nu am vrut să te deranjez.

    Speriată de glasul mohorât și amenințător, micuța pasăre se piti într-un tufiș care , însă, o alungă fără zăbavă:

    - Nu ai ce să cauți aici! Îmi vei murdări crengile!

    - Fie-ți milă! Dacă nici tu nu mă primești, voi pieri. Sunt prea mică și rănită ca să-mi pot purta singură de grijă!. Voi avea grijă să nu-ți murdăresc crengile și îți voi cânta în fiecare dimineață, căci am un glas melodios.

    - Nu-mi arde mie de cântecele tale! În plus, îmi vei îngreuna crengile. Nu te vreu prin preajma mea!

    Respinsă de toți copacii, pasărea se puse să doarmă în zăpadă, așteptând înspăimântată să moară de frig. Deodată, zări un brad care se părea că îi face semne să vină la el. "Oare mă înșală văzul? Un copac care mă cheamă la el? Ia să încerc să ajung până acolo, chiar de e doar o părere." Cu aripile îngreunate de frig și boală, abia se târî până la brad.

     - Vino cu încredere. Eu te voi primi. Aici, între ramurile mele protectoare și dese, nu trebuie să-ți fie teamă! Te voi proteja de ger și alte năpaste care ar putea să se abată asupra noastră, o liniști cu un glas prietenesc bătrânul brad.

    Trecură astfel cele câteva zile care mai rămăseseră până la marea sărbătoare de iarnă.

    Cei doi se înțelegeau de minune: Își spuneau povești, iar micuța pasăre cânta în fiecare dimineață , în ciuda frigului. În seara de Crăciun, un vânt groaznic suflă peste pădure.. Toți copacii își pierdură podoaba veșnică sub puterea sa. Bradul, văzând una ca asta, își înfășură crengile în jurul micuței păsări bolnave, pentru a o adăposti. Își dorea atât de mult ca pasărea să nu moară, încât nu-i mai păsa nici de frig, nici de viscol. Frunzele lui, în lupta cu gerul, deveneau din ce în ce mai țepoase, dar copacul nu cedă nici o clipă.

    Dumnezeu din înaltul cerului privea cu duioșie și hotărî ca bradul să-și păstreze mereu frunza verde , spre deosebire de restul copacilor. Oamenii îl cinstesc și ei pe bunul și bătrânul brad și îl aduc în casele lor de Crăciun, ca toată familia să se bucure de el.

    

    - 

CU PROIECTUL LA BIBLIOTECĂ

   👦👧 În mediul plăcut și primitor pe care biblioteca îl oferă iubitorilor de cărți , elevii

au muncit cu spor la proiectele școlare.

    📚 Cu siguranță, ENCICLOPEDIILE, ATLASELE și publicațiile din rafturile bibliotecii le-au fost prieteni buni în fiecare zi!

    Grupuri-grupuri (sau, mai bine zis, grupe-grupe) de elevi, au poposit cu orele la bibliotecă și au dezbătut proiecte istorice interesante.

    Seriozitatea, implicarea și perseverența de care au dat dovadă au contribuit, cu siguranță, la succesul

final. 😊

   Felicitări, dragilor!
 

LEGENDA SFÂNTULUI NICOLAE

în POVEȘTI POPULARE ROMÂNEȘTI       

SFÂNTUL NICOLAE a fost întotdeauna renumit pentru bunătatea sa.

    Legenda ne spune că în vremea în care a trăit Sfântul Nicolae , sălășluia în aceeași cetate cu dânsul și un nobil sărac, care avea trei fete numai bune de măritat.

   Omul era supărat nevoie mare, căci nu avea pre multă zestre să le dea, astfel că nimeni nu se gândea să le ceară mâna, deși erau fete frumoase și bune la suflet. Tatăl fetelor era tare supărat, căci nu reușise să agonisească mare lucru și nu reuși să le ofere fetelor o viață mai bună. Originea sa de nobil nu avea nici o valoare în ochii tinerilor, care aveau pretenția la o zestre frumoasă de la viitoarea soție. Omul nostru nu și-ar fi putut mărita nici măcar o fată, darămite trei.

    Sfântul Nicolae auzi și dânsul de necazul omului și îi păru atât de rău de acesta, încât își puse în gând să-l ajute fără ca nimeni să afle. Era modest din fire, ca orice Sfânt, și nu dorea să se laude cu asemenea fapte. Din această pricină, atunci când îi veni rândul fetei celei mari la măritiș, Sfântul îi lăsă nobilului o punguță plină cu galbeni în fața ușii. Nobilul rămase tare surprins și chiar întrebă în dreapta și-n stânga cui ar aparține punguța. Când își dădu seama că îi este destinată, o luă și mulțumi în gând binefăcătorului. Astfel, nunta fetei se făcu în mai puțin de o săptămână.

    Urmă și rândul fetei mijlocii, iar nobilul era din nou trist. Știa că de astă dată nu va mai avea la fel de mult noroc. Dar ce credeți că s-a întâmplat? Dimineața, omul nostru descoperi altă pungă de galbeni la poartă. Rămase mut de uimire, dar de această dată fu hotărât să-i dea binefăcătorului de urmă cu orice preț. Întrebă în dreapta și-n stânga, dar se pare că nimeni nu știa într-adevăr nimic. Nunta avu loc fără a se ști cine fusese omul bun care se îndură de familia săracă.

    Astfel trecu o bună bucată de timp. Veni însă și vremea de măritiș a fiicei mici. Tatăl își spuse că dacă minunea avea să se întâmple și a treia oară, acum ar fi momentul să descopere cine e cel care-i ajută. Așteptă să se întunece și apoi se piti după ușă.

    Așteptarea luă sfârșit la miezul nopții, când văzu un om apropiindu-se. Acesta lăsă o punguță cu bani lângă ușă și se îndepărtă repede. Dar nu destul de repede ca nobilul să nu-l ajungă din urmă și să-l recunoască. Îi căzu la picioare și-i mulțumi cu lacrimi fierbinți. Sfântul Nicolae îl rugă să nu mai spună nimănui de cele ce s-au petrecut, dar omul nu se ținu de cuvânt. Împărtăși tuturor vestea ca toți să știe ce fel de om ales trăiește alături de ei.

    Dacă tot fusese dat în vileag, Sfântul Nicolae se hotărâ să-și continue bunele obiceiuri și să lase copiilor fel de fel de bunătăți pe hornul sobei, ca a doua zi aceștia să le găsească. Dar se întâmplă ca toate darurile să ajungă în ghetuțe, căci cei mici le lăsau peste noapte la uscat lângă sobă.

    De atunci înainte, Sfântul Nicolae vine an de an cu numeroase cadouri în ghetuțe pentru copiii cei cuminți, și uneori mai aduce și câte un băț pentru cei mai năzdrăvani.

POVEȘTI POPULARE ROMÂNEȘTI, Ed. Aquila, [s.a], p.106-111