Toamna aurie ,,,
🍁 la Hanul Ancuței
Într-o toamnă aurie, am auzit multe povești la Hanul Ancuței. Dar asta s-a întâmplat într-o depărtată vreme, demult, în anul când au căzut de Sântilie ploi năprasnice și spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei. Iar niște păsări cum nu s-au mai pomenits-au învolburat pe furtună , vâslind spre răsărit; și moș Leontecercetând în cartea lui de zodii și tălmăcind semnele lui Iraclie-Împărat, a dovedit cum că acele păsări cu penele ca bruma s-au ridicat rătăcite din ostroavele de la marginea lumii și arată veste de război între împărați și bielșug la vița de vie.
Apoi, într-adevăr, Împăratul-Alb și-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor păgâne, și, ca să se împlinească zodiile, a Dăruit Dumnezeu rod în podgoriile din Țara-de-Jos de nu mai aveau vierii unde să pună mustul. Ș-au pornit din părțile noastre cărăușii ca s-aducă vin spre munte, ș-atuncea a fost la Hanul Ancuței vremea petrecerilor și a poveștilor.
Taberele de cară nu se mai istoveau. Lăutarii cântau fără oprire. Când cădeau unii doborâți de trudă și de vin, se ridicau alții de prin cotloanele hanului.
Ș-atâtea oale au fărâmat băutorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la târg la Roma. Și, la focuri, oamenii încercați și meșteri frigeau hartane de berbeci și de viței, ori pârpăleau clean și mreană din Moldova. Îar Ancuța cea tânără, tot ca mă' sa de sprâncenată și de vicleană, umbla ca un spiriduș încolo și-ncoace, rumănă la obraji cu catrința-n brâu și cu mânicile suflecat: împărțea vin și mâncări, râsete și vorbe bune.
Trebuie să știți dumneavoastră că hanul acela al Ancuței nu era han, era cetate. Avea niște ziduri groase de ici până colo, și niște porți fereca cum n-am văzut de zilele mele. În cuprinsul lui se puteau oploși oameni, vite și căruțe și nici habar b-aveau dinspre partea hoților ...
La vremea de care vorbesc, era însă pace în țară și între oameni bună-voire. Porțile stăteau deschise ca la Domnie. Și prin ele, în zile de toamnă, puteai vede Valea Moldovei, , cât bătea ochiul și pâclele munților pe păduri de brad până la Ceahlău și Hălăuca. Iar după ce se cufunda soarele înspre tărâmul celălalt și toate ale depărtării se ștergeau și lunecau în tainice neguri, - focurile luminau zidurile de piatră , gurile negre ale ușilor și ferestrele zăbrelite. Contenea câte un răstimp viersul lăutarilor, și porneau poveștile ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.