EMINESCU - DEDICAȚII LIRICE

 

George Bcovia

Ca mâine

                                             

Ca steaua care s-a desprins

Ce piere-acum în haos -

O inimă poate s-a stins

Spre veșnicul repaos.

Ca mâni și-a noastră va cădea

În trista veșnicie - 

Cine-o căta mâhnit spre ea?

Vai, nimeni...cine știe?

✯

Tudor Arghexi

Inscripție pe anfora lui

Pășiți încet cu grijă tăcută, feții mei,

Să nu-i călcați nici umbra, nici florile de tei.

Cel mai chemat s-aline din toți, și cel msi teafăr

Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în luceafăr.

✯

 Nicolae Labiș

Singular și plural

.............................

Într-un tomnatic miez de noapte cu furtuni

Când ascultam neliniștit la geam

Cum brazii cad bufnindu-se-n furtuni,

Într-un tomnatic miez de noapte cu furtuni

Nervos eu am deschis o carte galbenă

Și-am început să o citesc fără să știu.

S-au ocntopit deodată tropotele ploii

Și bufnetul copacilor căzuți

În răpăit de tobe,

În dangăt de gong.

Și am văzut în fața mea cum se arată

Bărbatul scund și îndesat

Purtând un cap frumos pe umerii puternici,

Cu buze voluptoase netezite de pocal,

Cu ochii plini de-o-nflăcărare tristă,

Cu fruntea ca o boltă de templu uriaș,

Între noi doi plutea un fum albastru

Iar pletele îi fluturau amețitor,

Și-a început să-mi povestească despre sine ...

Dar ochii săi se dilatau, imenși,

Și-n unda lor au început să joace

Dumbrăvile cu tei tremurători,

Adâncii codrii cu copacii vii

Prin care răsuna ca un descântec

Nocturna cavalcada-a lui Arald,

Poienile cu flori albastre-n lună

Și luna răsucită în vâltori.

Apoi deodată am văzut un chip

Cu părul blond și brațe diafane

Așa cum ar fi fost Melancolia

Pe când umbla-ntrupată pe pământ.

Și cum afară tropotele ploii 

Și bufnetul copacilor căzuți

Se contopeau cu răpăit de tobe,

În dangăte de gong

Eu am văzut în ochii largi profetul

Ce tună strigăt de nemulțumire,

Am mai văzut orașe-acoperite 

Cu mantii de flăcări fâlfâind,

Mulțimi învârtejite ce s-agită,

Ir peste toate, zâmbetul amar,

Era acolo-ntregul univers,

Cu sori bubuitori, cu astre stinse,

Cu fluvii, cu orașe și pășuni,

Cu dragoste mereu reînnoită,

Cu mine și cu dânsul mai ales.

Între noi doi plutea un fum albastru

Iar pletele îi fluturau amețitor ...

Și el era adevărata poezie

Și el era mai mult decât atât.

📖