DIMITRIE CANTEMIR
26 octombrie 1674, Ținutul Fălciu, Moldova - 21 august / 1 septembrie 1723, Dmitrovka, Gubernia Kiev, Imperiul Rus
Domn al Moldovei (martie - aprilie 1693 și 1710-1711), scriitor - reprezentant de seamă al umanismului românesc, om de știință de formație enciclopedică.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Cantemir
*
"Prin scrisul lui, Cantemir, a adus neamului o glorie mai mare și mai durabilă decât aceea a armelor: conștiința europeană românească. Membru ala Academiei din Berlin, organizator al Academiei rusești, CANTEMIR este primul român tradus și citit în Europa".
Pompiliu Constantinescu
DESCRIEREA MOLDOVEI
DESPRE ANIMALELE SĂLBATICE ȘI DOMESTICE
[...] În munţii dinspre apus trăieşte o altă fiară sălbatică, despre care aproape că aş zice că este numai a ţării noastre. Moldovenii îi zic zimbru; la mărime se aseamănă cu boul domestic, însă are capul mai mic, gâtul mai lung şi pântecele mai supt, picioarele mai lungi, coarne subţiri şi crescute drept în sus, cu vârfuri foarte ascuţite, numai o leacă întoarse în afară. E o fiară sălbatică şi iute la picior, şi poate să se caţere ca o capră pe stânci abrupte. De aceea aproape că nu poate fi prins decât dacă e rănit sau ucis cu puşca. Aceasta este fiara al cărei cap a fost ales ca stemă a ţării lui Dragoş cel dintâi voievod moldovean.
*
În partea muntoasă a Moldovei trăieşte un cal destul de micuţ, asemănător la trup cu cel rusesc, dar foarte puternic şi răbduriu la muncă, cu o copită atât de tare, încât nu e nevoie să fie potcovită, chiar dacă merge pe drumurile cele mai aspre. La şes caii care cresc mai mari şi mai arătoşi la înfăţişare, cu picioare bine legate, iuţi şi tari şi sunt foarte căutaţi nu numai de leşi şi unguri, ci şi de turci, care au o zicală răspândită: ―Adzem, dilberi, Bogdan barghiri, messhurdir‖, adică: ―Un tânăr persan şi un cal moldovenesc sunt mai de laudă decât oricare alţii
*
Voi spune ceva cât de cât despre albine, fiindcă eu am băgat de seamă că îndeletnicirea albinăritului nu este neplăcută şi poate că nici nu o ştie toată lumea. Locuitorii ţării trag foarte mari foloase de pe urma lor; toate câmpurile sunt pline de flori dintre cele mai frumoase şi cele mai plăcute, iar pădurile le dau necontenit hrană îndestulătoare ca să-şi strângă ceara şi mierea. Aceştia ar avea foloase şi mai mari de pe urma lor, dacă li s-ar îngădui să păstreze toate roiurile care roiesc în fiecare an. Dar pravila ţării îi opreşte să aibă stupi mai mulţi decât îngăduie pământul fiecăruia, pentru ca înmulţirea albinelor la unul să nu-i păgubească pe vecini. În afară de faguri de miere şi ceară obişnuită, albinele din Moldova mai fac şi o anumită ceară, cu un miros foarte puternic şi de o culoare negricioasă, nu pentru păstrarea mierii înlăuntru, ci împotriva luminii soarelui. De aceea prisăcarii când prind un roi nou cu regina lui, îl aşază într-un stup în care fac găuri şi crestături în locuri felurite. Albinele, mai înainte de a se apuca de altceva, astupă găurile şi crestăturile cu ceara neagră de care am pomenit mai sus, fiindcă ele nu pot lucra decât în întuneric, şi abia după aceea se apucă de lucru. Ceara aceasta, împreună cu mierea, o scot prisăcarii la vremea hotărâtă; fiindcă are un miros aproape ca de ambră şi ţine la razele soarelui, ei o vând cu atât mai scump. S-a băgat de seamă că roiurile de albine care se află prea aproape unele de altele, când se întâlnesc în văzduh, începe o bătălie aprigă, care nu încetează până când una sau alta din părţi nu o ia la goană, înfrântă. Partea biruitoare nu mai adună de aci înainte mierea florilor, ci se duce în fiecare zi la fagurii învinşilor şi ia mierea adunată, pe care aceştia nu o pot apăra. Când prisăcarii bagă de seamă că albinele lor lucrează fără spor, le stropesc pe câte le găsesc în stupi cu var stins în apă. A doua zi se duc la vecinul pe albinele căruia au prepus, îi arată petele albe şi-l pun să le împlinească paguba căşunată
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.