TITU MAIORESCU
n. 15 februarie 1940, Craiova - d. 18 iunie 1917, București
Personalitate reprezentativă a culturii române, academician, membru fondator al Academiei Române, critic literar, eseist, estetician, scriitor, filozof, pedagog, om politic.
*
Perioada 1860-1867 a însemnat pentru Maiorescu câteva direcții importante de activitate: organizarea" prelecțiunilor populare" (conferințele asupra unor variate probleme de cultură), întemeierea Junimii împreună cu I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și Theodor Rosetti, începerea activității de avocat, directoratul la Școala normală Vasile Lupu din Iași și înființarea în anul 1867 a revistei Convorbiri Literare.
Titu Maiorescu este autorul teoriei sociologice a formelor fără fond, baza junimismului politic și temelia pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici.
Opera lui de critic literar marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din literatura română perioada marilor clasici.
Selecția adevăratelor valori literare pe baza unor criterii estetice este o sarcină asumată de Maiorescu și întemeiată pe o vastă cultură și un simt artistic precis. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuși, este legat de creația literară și de impunerea în conștiința publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici și alții.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Titu_Maiorescu
*
Datorită în primul rând lui Maiorescu, s-a format în cultura noastră o stare de spirit de criticism, a cărei valoare nu o putem aprecia decât închipuindu-ne că nu s-ar fi produs niciodată și că din dialectica civilizației noastre, după efervescența romantică de la începutul și mijlocul veacului trecut, ar fi lipsit momentul de temperare clasică introdus de el și de discipolii lui. Desigur, Maiorescu n-a fost un cugetător care să se fi impus prin originalitatea invenției și omul teoretic a fost necontenit subordonat în el omului practic și făptuitor. Este un caracter romantic, în toată firea lui Maiorescu, împreună cu slaba lui aptitudine metafizică, intensa dezvoltare pe care o dobândește virtutea lui pragmatică, organizatoare, legiferantă.. Maiorescu este un legiuitor. Mai multe generații au recunoscut în opera lui pactul fundamental al culturii noastre intelectuale. Această însușire alcătuiește și resortul principal al marii sale arte scriitoricești. Cugetările sale dobândesc întotdeauna forma perenă a inscripției sau textului de lege, atât de puțin ne putem sustrage evidenței lor constrângătoare, înțelesului lor deplin cristalizat, eliminând orice aproximație, orice umbră sugestivă. Ca la toți marii scriitori români, lucrarea seculară a limbii se concentrează și la el într-un mare salt înainte, încât darul unui singur om pare și de data aceasta a înlocui opera înceată a mai multor generații. Nimeni nu scrisese ca Maiorescu înainte și puțini l-au egalat în vigoare, concizie și proprietatea exprimării mai târziu. Nu este deci exagerat a spune că în domeniul său propriu, lucrarea la care a supus graiul nostru nu a fost cu nimic mai prejos de aceea a lui Mihai Eminescu.
Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Istoria literaturii române moderne, București: Editura didactică și pedagogică, 1971
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.