15 Mai - ZIUA Bujorului,
ZIUA FLORII NAȚIONALE A ROMÂNILOR
Pentru prima dată azi, 15 mai 2025, este serbată Ziua bujorului.
În octombrie 2024 bujorul a fost declarat prin lege floare națională iar ziua de 15 mai este ziua bujorului românesc.
Pe teritoriul României cresc spontan cinci specii de bujori: Paeonia peregrina, Paeonia teunifolia,
Paeonia Triternata, Paeonia mascula, Paeonia officinalis, subspecia Banatica, dar ;i trei specii cultivate: Paeonia officinalis, Paeinia lactyflora și Paeonia suffruticosa.
Azi sărbătorim Ziua Bujorului Românesc,
"o specie florală unică în Europa - Paeonia romanica peregrina - care se găsește doar în România, în rezervațiile naturale protejate".
Bujorul înflorește în luna mai iar perioada de înflorire durează numai 10 zile, timp în care ne putem bucura de un spectacol de culoare impresionant!
Bujorul de pădure eate diferit de celelalte specii prin floarea cu un singur rând de petale de un roșu=purpuriu aprins.
Una dintre cele mai cunoscute zone de la noi din țară unde bujorul poate fi admirat în toată splendoarea lui este Parcul Național Comana, zonă în care rezervația de bujori acoperă peste 230 de hectare, aceasta fiind una dintre cele mai cunoscute zone în care floarea este admirată în habitatul ei natural și monitorizată permanent de specialiștii Romsilva.
Numele latin "paeon" vine de la doctorul Paeon din mitologia greacă, tămăduitorul zeilor.
În mitologia greacă se zice că, Paeon ar fi atras mânia unuia dintre zei și pentru a scăpa de furia acestuia și de pedeapsă, s-a preschimbat într-o florare de bujor.
https://www.facebook.com/RnpRomsilva/posts/-𝟭𝟱-𝗺𝗮𝗶-𝗭𝗶𝘂𝗮-𝗡𝗮𝘁̦𝗶𝗼𝗻𝗮𝗹𝗮̆-𝗮-𝗕𝘂𝗷𝗼𝗿𝘂𝗹𝘂𝗶-𝗥𝗼𝗺𝗮̂𝗻𝗲𝘀𝗰-bujorii-înfloriți-din-romsilva-pa/1131504059006885/
sursa foto: internet
Legenda bujorului
Era odată un împărat și avea un fecior pe care-l chema Bujor. Împăratul era acum bătrân și slab. Om pașnic, nu ridicase oști împotriva nimănui și de aceea nu-și găsise nici un dușman.
Dar nu este om să nu-și aibă necazul lui. Împăratul însă avea și el un necaz. Avea pe moșia lui un codru de brazi și molizi, în mijlocul căruia era un iezer stăpânit de iele și de stafii.
Care cum intra în pădure, înapoi nu se mai întorcea decât schimonosit: în câine, în măgar,, alteori îl schimbau ielele în în flori și buruieni, ori îi sărăcea de nu mai era om în toată viața. Că, să vezi, făcea pe om de se îndrăgea de dânsele și-și râdeau de el ca de un nagât.
Împăratul, de cum i-a crescut băiatul, l-a și povățuit să meargă în toată împărăția dacă are poftă, numai în codru cu ielele să nu se ducă.
Într-o zi însă, împăratul căzu la pat de să nu se mai scoaleși, simțindu-și sufletul în gât, adună sfat și, chemându-și feciorul, îi puse coroana pe cap și buzduganul în mână, semnele stăpânirii peste împărăție, și după ce îi mai dădu și multe alte povețe, îi aminti și de iezerul de iele:
- Pe acolo să nu calci, dragul tatii, că ce-i păți, cu nimeni nu vei împărți.
Apoi își dădu sfârșitul.
Rămas singur, Bujor a jelit ce a jelit după moșneag și de acolo a început a-și mai căuta și el de treburile împărăției și, între altele, cea dintâi grijă a fost să vadă satele și târgurile.
A mers el într-un târg, a mers în altul, și a dat și prin părțile iezerului cu zânele. Și era pădurea ceea așa de plină de taină și așa cuprinsă de cântec de păsări, că numai trecând pe lângă dânsa cădea omul ca adormit, iar în nopțile cu lună se auyea cântecul zânelor, de te îmbolnăveai de dor și de vrajă.
Și în toată pădurea numai o cărare erași aceea făcută de iele , care veneau până la marginea pădurii și plecau iar. Feciorul de împărat trecea tocmai pe marginea pădurii, că se înfricoșase destul de de cele ce-i spusese tată-său împăratul. Dar inima îl trăgea măcar aerul răcoros al pădurii să-l soarbă și-și zise că doar n-or fi zânele în toate zilele prin pădure, să-l adoarmă și pe el. Dar cum trecu doar pe marginea pădurii, îl și prinse așa un somn, și pe el, și pe cai, și pe surugii, și pe oștenii ce-i avea de pază, că poposiră sub o poală deasă de stejari, se tolăniră toți pe iarbă și adormiră.
Se făcu noapte, Luna ieșise roșie ca focul și se tot înălța pe cer, și ei tot dormeau.
Numai ce se auzi ca o adiere de cântec, și Bujor se trezi. Ascultă rl ce ascultă și inima începu să-i bată cu putereși parcă-l chinuia gândul să știe cine cântă. Numai să vadă cel puțin. Și o luă printre copaci, încet, încet, și într-un luminiș numai se văzu înconjurat de zâne, frumoase și albe ca stanele de marmură albă, care și începură a juca, rotindu-se în juru-i ca un vârtej. La asta, când văzu atâtea fete pe lângă el, se rușina și se făcuprecum focul pe obraz.
Una grăi:
'- Să-l facem măgar.
Alta răspunse:
'- Ba nu, un bondar.
Alta însă grăi:
- Eu zic un vițel.
Dar alta cu o coroană de pietre scumpe pe cap și care mama ielelor, răspunse:
- Defel, defel ! Eu zic, la rându-mi, să-l facem o floare, să nu poată merge deloc pe picioare.
Apoi, întorcându-se spre Bujor, care stătea uluit și cu inima zbuciumată de frică, îi zise, făcându-i un semn cu mâna:
- Așa să rămâi !
Și Bujor se și prefăcu într-o floare roșie, roșie ca jarul, mare și bătută ca un pămătuf.
Oamenii i-au zis bujor, și bujor a rămas până-n ziua de azi.
Dragoslav, Poveștile florilor, II, 67 Atestat în Muntenia
Legendele florei și faunei, Andreas Print, București, 2015, p.26-29
REZERVAȚII NATURALE DE BUJORI DIN ROMÂNIA
