FLORIILE (Duminica Floriilor, Duminica Stâlparilor)

    Floriile se serbează în ultima duminică înainte de Paști și simbolizează intrarea lui Iisus în Ierusalim, aceasta fiind, de altfel, ultima lui ieșire în popor, înainte de Răstignire. Sărbătoarea (care nu are dată fixă) amintește de intrarea triumfală a Fiului lui Dumnezeu în Ierusalim, când a fost întâmpinat cu flori și ramuri de finic (palmier) și măslin. Oamenii l-au întâmpinat cu bucurie, ca pe un împărat, căci auziseră de minunea pe care o înfăptuise cu o zi înainte, când îl înviase din morți pe Lazăr. La origine, Floriile au fost de fapt o sărbătoare păgână, denumită de romani Floralia, prin care o venerau pe zeița florilor Floralia."

Cum se sărbătoreau Floriile la noi?

    Duminica dimineața toată lumea se îmbrăca frumos și mergea la biserică, la liturghia de dimineață. După slujbă, se împărțeau credincioșilor ramuri de salcie, sfințite de cu seară, care se duceau acasă și se atârnau la icoane și ferestre. Se credea că, păstrate în casă, aceste ramuri fereau locuința de orice rău, vindecau animale, ajutau la însănătoșirea copiilor. Unii țărani plantau ramurile sfințite de salcie în grădină. Aceste ramuri de salcie amintesc de stâlparii ( crengi verzi de măslin) cu care Iisus a fost întâmpinat la intrarea sa triumfală în Ierusalim.

Floriile reprezintă pentru noi toți o sărbătoare luminoasă, de bucurie, nu numai prin faptul că anunță reînvierea, explozia viitoare a naturii ( căci se spune că florile și pomii încep să înflorească din această zi), ci și pentru că, înviindu-l pe Lazăr în ziua de dinaintea Floriilor, Iisus a arătat birunința vieții asupra morții și și-a anticipat astfel propria Înviere.

..................................................................................................................................

    Cu Floriile se deschide practic seria marilor sărbători pascale, care se termină la patruzeci de zile după Paști, cu Înălțarea Domnului. Însă tot din această zi urmează o perioadă grea, agitată și tensionată pentru creștinii prtodocși, cea a Săptămânii Patimilor.

Din bătrâni se povestește...legende, tradiții și obiceiuri de sărbători, Cluj, ANTEEA, 2010, p. 57-58

**

*

SALCIA

    După ce Iisus a fost răstignit și și-a dat ultima suflare pe cruce, soldații l-au scoborât și a fost îngropat într-un loc bine păzit. Maica Domnului, plină de jele, a plecat să-și plângă amarul și durerea pe malul unei ape, sub o salcă. Salca milostivă și-o  aplecat crengile și-o început să p mângâie pe cap cu mâțișorii ei, vrând astfel să-i aline cât de cât suferințele. Fecioara Maria o binecuvântează zicându-i: Sfântă să fii tu de acum până la sfârșitul veacurilor, cinstită în biserici, apărătoare de releși alinătoare de suferințe. Cu ramurile tale plecate să mângâi  pe toți sărmanii. De atunci este salcia cu crengile aplecate la pământ și tot de atunci se duc mâțișori la biserică și se sfințesc de Florii, apoi se duc acasă și se pun la icoane ca să ferească locuința aceea de vremuri mari (furtuni), trăznete, molime și tot felul de duhuri necurate. Și când merem (mergem) la câmp și n-avem cu cine lăsa copilul mic din copăiță, împlântăm lângă el, în capul locului o ramură de salcă și noi ne vedem de săpat, de prășit, de ce trabă avem. Iar salca îl ferește de toate lighioanele și relele, că-i sfântă, binecuvântată de Maica Precista.

În toate regiunile țării se crede că salcia a fost binecuvântată de Maica Domnului, fie pentru că i-a alinat durerea, fie pentru că i-a ținut umbră ori că s-a aplecat peste râul Iordanului să-l poată trece. În Maramureș se spune că în fața crucii pe care era răstignit Christos creștea o salcie cu ramuri frumoase, îndreptate în sus. De suferințele și moarte Mântuitorului salcia s-a întristat într-atât încât și-a aplecat ramurile în jos, jelindu-l pe Iisus. Și de atunci jelește mereu pe marginea apelor și în cimitire, salcia pletoasă, răchita supărată sau salcia plângătoare: Salix babylonica L.

În Muntenia circulă o altă legendă, în care se povesteștecă salcia stă aplecatăși rușinată, vinovată pentru că din lăstarii ei, care înainte creșteau cu trufie în sus, spre cer, soldații romani au făcut legătura de nuiele cu care l-au biciuit pe Iisus.

Drăgulescu, Ctin, Legende botanice creștine românești, Baia Mare, Gutinul, 1998, p.83-84.