DUILIU ZAMFIRESCU

APRIL

Parcă n-a fost de când lumea iarna ce de-abia s-a dus,

De când firea iar, cu mâna-i nevăzută, ne-a adus

Soare tânăr sus în slavă, în crăia lui albastră

Că-și dă viers privighetoarea și-n tăcere se desfac

Note limpezi din tufișul parfumat de liliac.

Parcă n-ar mai fi aceeași fire tristă și săracă

De când frunza-mbracă codrul, de când iarba câmpu-mbracă,

De când vântul nu mai plânge, ci suspină-n frunze blând

Aducând miros de floare sărutată și de când

Sub desiș umbros de sălcii gârla câtecul și-ngână.

Mama noastr-a tuturora, fire bună și bătrână,

Veche ești, vechi al tău farmec ș-ale tale frumuseți,

Ce-ncântară-atâtea neamuri în atâtea mii de vieți,

Însă îmbrăcate-acuma-n calde raze de la soare,

Când pământul varsă valuri de miresme-mbătătoare,

Reîntinerești deodată-n dimineața lui april,

Ca un basm din alte vremuri spus de-o gură de copil.

                                       ( din volumul Poezii și nuvele )