CALENDAR LITERAR - APRILIE - ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ

 ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ

**

DUBLĂ CĂLĂTORIE SPRE IZVOARELE NILULUI

.....................................................................................

III

Iată-ne acum la Praguri. În păstaia

de lemn a luncii răsturnate punem

- robite boabe - capetele noastre:

apoi pornim încet, suim cu țărmul,

încât se miră-n zarea lui scăzută

șacalu-nfometat de fabulosul

dodecapod ce-i tulbură ospățul.

Acum, ieșiți din vârsta cărunțită

a fluviului, ce stranii ne par toate:

naramzele mijind în frunza verde

bombate frunți de zei fără gândire,

savanele cu scarabei, orarul

înfumurat al ploilor, și saltul

gazelelor prin transparența serii..

Nu mai e mult, nu mai e mult, - ne spunem,

Noi înșine suntem acum ca pomii

simțind, din mușcătura unui vierme,

că toate întrebările sunt coapte.

"Răspunsul însă  - nu. Vâsliți. Vedea-veți

de patru ori căzând bubuitoare,

oglinda apei, și - pe țărm - veți trece

de patru ori în dosul ei; dar chipul

răsfrânt în ea va fi tot chipul vostru."

V

În locu-acesta dacă zeul, Nilul,

s-ar ridica-n picioare, noi am curge

pe unul din femurele-i fluide:

o, fericiți am curge în țărână

până la primul strop al lui. El însă,

potrivnic și săltat, bolborosește

în graiul unor neamuri care strigă

pe țărmuri, strigă aprig și măsoară

cu arcul spațiul dintre noi și ele.

Pe care din spumoasele lui coapse

s-o apucăm? Probabil e totuna:

ceea ce'aici, în spațiu, se divide

coșmar e, al Unicului, doar hartă

visată-n care ne grăbim cu pasul.

...................................................

VI

"Vâsliți. Răspunsul vi s-a dat. Dar cine

e-n stare să-l culeagă de pe buza

acestui sfinx? Cândva, și pentru mine,

el a părut alături de-ntrebare,

Vâsliți. Și eu l-am întrecut cu vâsla.

De-aici și eu, mereu mai supt de apă

pe cât se-mpuțina șuvoiul apei,

fără să simt m-am scufundat sub hartă,

acolo unde Nilul izvorește

din sine și se varsă calm în sine."

HRISTOS A ÎNVIAT! 

ADEVĂRAT A ÎNVIAT! 

sursa foto: internet

***

MIHAI EMINESCU

ÎNVIEREA

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada,
Din cărți cu file unse norodul îl învață
Că moartea e în luptă cu vecinica viață,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.

O muzică adâncă și plină de blândețe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolți:
„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,
Înveninând pre însuși izvorul de viețe.

Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,
Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”

Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială
Și negrul întuneric se sperie de șoapte…
Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită și preoți și popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

„Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție Unuia,
Primindu-L cu psalme și ramuri,
Plecați-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

TUDOR ARGHEZI

DE PAȘTI

La toate lucarnele și balcoanele

Au scos din cer îngerii icoanele

Și-au aprins pe scări

Candele și lumânări.

Orașele de sus, în sărbătoare,

Au întins velnițe și covoare,

Și ard în potire

Mireasma subțire.

Și din toate ferestrele odată,

Mii și sute de mii,

Heruvimi fac cu mâna bucălată,

La somnoroșii copii.

***

VASILE AARON

PATIMA ȘI MOARTEA DOMNULUI

***

Deci stând pe cruce Hristos,

    Mult sânge curgându-i jos,

Jos cătră pământ privește

    Cât norod îl străjuiește.

"O! zice, iubit Părinte!

    Rogu-mă ție firbinte,

Iartă cele ce-Mi fac Mie

    Cu nespusă tirănie.

Trimite-le dar, să vază,

    Căci ei nu știu ce lucrează!"

.....................................................................................

*****

VASILE VOICULESCU 

PE CRUCE

Isus murea pe cruce. Sub arșița grozavă

Pălea curata-i frunte ce-o sângerase spinii

Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinii

    Părea că varsă lavă.

Și chiar în clipa morții huliră cărturarii

Cu fiere oțetită îl adăpau străjerii...

Râdea cu hohot gloata de spasmele durerii

    Și-l ocărau tâlharii.

Zdrobită, la picioare-i, zăcea plângând Maria

Și-adânc sbucnea blestemul din inima-i de mamă.

Alături Magdalena, în lunga ei maramă,

    Țipa văzând urgia.

Departe ucenicii priveau făr' de putere...

Cu el se năruise nădejdea lor întreagă:

N' aveau decât să fugă în lumea lor pribeagă

    Și fără mângâiere.

Târziu porni mulțimea în pâlcuri spre  cetate.

Pe drumurile 'nguste cu lespezi pardosite

Trecurü fariseii cu fețele smerite

    Și bărbile-argintate.

Măslini fără de frunze dormeau mocniți pe coaste.

În vale, ca-ntro pâclă, dormea Ierusalimul,

Pe cruce somnul morți idormea de-acum sublimul

    Isus, vegheat de oaste!

Duminică, 17 aprilie, sărbătorim FLORIILE!

FLORIILE se serbează în ultima duminică înainte de Paști și simbolizează intrarea lui Isus în Ierusalim, aceasta fiind, de altfel, ultima lui ieșire în popor, înainte de Răstignire. Sărbătoare (care nu are dată fixă) amintește de intrarea triumfală a Fiului lui Dumnezeu în Ierusalim, când a fost întâmpinat cu flori și ramuri de finic (palmier) și măslin. Oamenii l-au întâmpinat cu bucurie, ca pe un Împărat, căci auziseră de minunea pe care o înfăptuise cu o zi înainte, când îl înviase din morți pe Lazăr. La origine, Floriile au fost defapt o sărbătoare păgână, denumită de romani Floralia, prin care o venerau pe zeița florilor, Flora. Peste această sărbătoare străveche s-a suprapus Sărbătoarea intrării Domnului în Ierusalim.

Din bătrâni se povestește - legende, tradiții și datini de sărbători, ANTEEA, 2010

**

VASILE VOICULESCU

FLORII

Era o vreme dulce cu aburi pe zăvoaie

Şi dangăte de clopot în turlele de fer,

Cântau în prag cucoşii prevestitor a ploaie

Cu gâturile-ntinse spre apele din cer.

 

Pe măgurile negre cu poalele jilave

Mijea un fir de sate răznite de la drum,

Ieşeau pe brânci din iarnă cătunele buhave

Şi îşi scoteau la soare căciulile de fum.

 

Departe pe pârloage, băjenărind uitate,

Un pâlc de capre albe îngenunchea umil;

Suind spre grinduri, cârduri de vite-ngândurate

Păşeau ascultătoare de-un câine şi-un copil.

 

O paşnică tristeţe punea fără de ştire

În orice coş de piepturi un suflet ne-ncăput;

Lumina sta pe uliţi, râdea prin cimitire,

Dar se sfia să intre în casele de lut!

 

Pe Domnul primăverii îl aştepta pământul,

Iisus venea cu iarba. Şi sălciile-n vad

Din bumbi de muguri proaspeţi îşi descheiau vestmântul

Şi-n cale ploconite i-l aşterneau poclad.

 VASILE ALECSANDRI

FLORIILE

Iată zile-ncălzitoare

După aspre vijelii!

Vin Floriile cu soare

Şi soarele cu Florii.

Primăvara-ncântătoare

Scoate iarba pe câmpii,

Vin Floriile cu soare

Şi soarele cu Florii.

Lumea-i toată-n sărbătoare,

Ceru-i plin de ciocârlii.

Vin Floriile cu soare

Şi soarele cu Florii.

Păcat, zău, de cine moare

Şi ferice de cei vii!

Vin Floriile cu soare

Şi soarele cu Florii.

Copiliţă, nu vrei oare,

Nu vrei cu mine să vii,

Când Floriile-s cu soare

Şi soarele cu Florii?

Să culegem la răcoare

Viorele albăstrii?

Hai! Floriile-s cu soare

Şi soarele cu Florii.

Eu ţi-oi da de orice floare

Mii de sărutări şi mii.

Hai! Floriile-s cu soare

Şi soarele cu Florii.

Iar tu, dulce zâmbitoare,

Te-i face că te mânii…

Hai! Floriile-s cu soare

Şi soarele cu Florii.

 Dragi copii,

    Potrivit obiceiului nostru frumos și folositor vouă, ne revedem și azi, 14 aprilie, de la ora 17,30,

la Cercul de Lectură.

    Vă așteaptă cărți frumoase și personaje incântătoare dar și mulți prieteni!

    Eu vă aștept cu mult drag și cu bucurie!

*

*

POST EVENIMENT

Îmvățăm să citim frumos,

cursiv și corect,

fără emoții!

POEZIA PRIMĂVERII

POEZIA NATURII

VASILE ALECSANDRI

CONCERTUL ÎN LUNCĂ 

În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună,
Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună,
Ca s-asculte-o cântăreață revenită-n primăvară
Din străinătatea neagră, unde-i viața mult amară.

Roi de flăcări ușurele, lucioli scânteitoare
Trec în aer, stau lipite, de luminărele-n floare
Răspândind prin crengi, prin tufe o văpaie albăstrie
Ce mărește-n mezul nopții dalba luncii feerie.

Iată, vin pe rând, păreche, și pătrund cole-n poiană
Bujorelul vioi, rumen, cu năltuța odoleană,
Frățiori și romănițe care se ațin la drumuri,
Clopoței și măzărele, îmbătate de parfumuri.

Iată frageda sulcină, stelișoare, blânde nalbe,
Urmărind pe busuiocul iubitor de sânuri albe.
Dediței și garofițe, pârguite-n foc de soare,

Toporași ce se închină gingașelor lăcrimioare.

Vine cimbrul de la câmpuri cu fetica de la vie,
Nufărul din baltă vine întristat, fără soție,
Și cât el apare galben, oacheșele viorele
Se retrag de el departe, râzând vesel între ele.

În poiană mai vin încă elegante floricele,
Unele-n condurii doamnei și-n rochiți de rândunele,
Altele purtând în frunte, înșirate pe o rază,
Picături de rouă dulce care-n umbră scânteiază.

Ele merg, s-adună-n grupe, se feresc de buruiene
Și privesc sosind prin aer zburători cu mândre pene,
Dumbrăvenci, ganguri de aur ce au cuiburi de matasă,
Ciocârlii, oaspeți de soare, rândunele,-oaspeți de casă.

Mierle vii șuierătoare, cucul plin de îngâmfare,
Gaița ce imitează orice sunete bizare,
Stigleți, presuri, macalendri ce prin tufe se alungă
Și duioase turturele cu dor lung, cu jale lungă.

Iată, vin și gândăceii în hlamide smălțuite;
Iată grieri, iată fluturi cu-aripioare pudruite,
Și culbeci care fac coarne purtându-și casa-n-spinare...
La ivirea lor poiana clocotește-n hohot mare.

Iată-n urmă și albine aducând în gură miere...
Zburătorii gustă-n grabă dulcele rod cu plăcere,
Apoi sorb limpidea rouă din a florilor potire,
Șoptind florilor în taină blânde șoapte de iubire.

Dar, tăcere!... Sus pe-un frasin un lin freamăt se aude!...
Toți rămân în așteptare. Cântăreața-ncet prelude.
Vântul tace, frunza deasă stă în aer neclintită...
Sub o pânză de lumină lunca pare adormită.

În a nopții liniștire o divină melodie
Ca suflarea unui geniu pintre frunze-alin adie,
Și tot crește mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă,
Pân' ce umple-ntreaga luncă de-o vibrare-armonioasă.

Gânditoare și tăcută luna-n cale-i se oprește,
Sufletul cu voluptate în estaz adânc plutește,
Și se pare că s-aude prin a raiului cântare
Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare.

E privighetoarea dulce care spune cu uimire
Tainele inimii sale, visul ei de fericire...
Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cântic fără nume...
Macul singur, roș la față, doarme, dus pe ceea lume!

TUDOR ARGHEZI

APRIL

Într-o ramură-nflorită

E-agățat un cuib în tei.

Ramura e legănată,

Legănându-și cuibul ei.

Vântul murmură prin floare,

Adormind-o cu descântul,

Pasărea surâde-n aripi,

Cunoscând că-i numai vântul.

Mi-a zburat demult din floarea 

Sufletului pasărea,

Aripi ca-ntre fulgi cicoarea,

Verde-n piept ca zarzărea.

O tot caut de atunci

Prin pădure, prin copaci,

Pasăre cu aripi lungi

Unde ești și ce mai faci?

                            (în volumul Poezii - 1980)

 DUILIU ZAMFIRESCU

APRIL

Parcă n-a fost de când lumea iarna ce de-abia s-a dus,

De când firea iar, cu mâna-i nevăzută, ne-a adus

Soare tânăr sus în slavă, în crăia lui albastră

Că-și dă viers privighetoarea și-n tăcere se desfac

Note limpezi din tufișul parfumat de liliac.

Parcă n-ar mai fi aceeași fire tristă și săracă

De când frunza-mbracă codrul, de când iarba câmpu-mbracă,

De când vântul nu mai plânge, ci suspină-n frunze blând

Aducând miros de floare sărutată și de când

Sub desiș umbros de sălcii gârla câtecul și-ngână.

Mama noastr-a tuturora, fire bună și bătrână,

Veche ești, vechi al tău farmec ș-ale tale frumuseți,

Ce-ncântară-atâtea neamuri în atâtea mii de vieți,

Însă îmbrăcate-acuma-n calde raze de la soare,

Când pământul varsă valuri de miresme-mbătătoare,

Reîntinerești deodată-n dimineața lui april,

Ca un basm din alte vremuri spus de-o gură de copil.

                                       ( din volumul Poezii și nuvele )

POEZIILE PRIMĂVERII - POEZII DE APRILIE

 GEORGE TOPÂRCEANU

APRILIE

Baloane mari de spumă albă prin grădini

(Şi zarzărul, şi vişinul, şi perii)

Stau gata să se-nalţe din tulpini

Spre cerul primăverii…

Caisul nostru s-a gătit la poartă

Cu panglici albe ca-n tablouri vechi,

Şi cu zulufi de floare la urechi,

Cum astăzi nicăieri nu se mai poartă.

Pe strada mare,

Ies flori înalte la plimbare

În rochii de sezon, uşoare,

Cu toate că-i o vreme aşa de schimbătoare.

Ah, fetele – şi mai ales cucoanele –

Când vine primăvara,

Sunt dulci şi colorate ca bomboanele!

Pe cea care-a trecut o cheamă Clara,

Fiindcă are

Ochi albaştri tare,

Şi gura ei cu rouge ca de coral

Surâde vertical…

Un mic vârtej, copil al Nefiinţei,

De-a curmezişul străzii rătăcit,

Nebun în jurul lui s-a răsucit

Să-şi prindă coada galbenă cu dinţii.

Departe, în azurul dintre nori,

S-arată bifurcat pe cer

Un şir subţire de cocori,

O escadrilă de pe vremea lui Homer…

1 APRILIE: CALENDAR LITERAR - OCTAVIAN GOGA

 OCTAVIAN GOGA - 141 DE ANI DE LA NAȘTERE

Rugăciune

Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte, -orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară...
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.