NUCUL
de Șt. O. Iosif
Același loc iubit umbrești
Și-un colț de cer întreg cuprinzi.
Nuc falnic, strajă din povești,
Deasupra casei părintești
Aceleași crengi întinzi...
De veacuri fruntea nu ți-o temi,
Ții piept când vin furtuni năval
O, de-ai putea să mai rechemi
La poala ta și-acele vremi
De trai patriarhal!
Acel șirag de mândre veri
De cari mi-aduc aminte abia,
Asemeni unor dragi păreri
Ce-au legănat în mângâieri
Copilăria mea...
O, de-ai putea să mai aduni
Alaiul de copii vioi
Ce-n horă de-nvârteau nebuni
Și toamna făureau cununi din veștedele-ți foi!
Dar unde-s brudnicii copii
Și unde-s râsetele lor?
Potecile-au rămas pustii
Și-i năpădit de bălării
Pustiul din pridvor...
De mult s-au risipit și-acei
Bătrâni ce-n umbră ți-au stătut
La sfaturi cu părinții mei,
Și frunza ce-o călcară ei
Țărână s-a făcut!
Străjer măreț, mai ți-amintești?...
Tu singur, încă neînfrânt,
De-amar de ani adăpostești
Ruina casei părintești
Pe care azi o cânt!
CĂRĂBUȘUL DE ARAMĂ
de Lucian Blaga
Din belșugul de verdeață
cărăbușul de aramă
vine din turnătoria
verii, să-l luăm în seamă.
Zgomotos ca o reptilă
printre vreascuri se avântă,
să arate că-i din lumea
celor ce nu prea cuvântă.
Prinse veste de viață
ce se-ncinge, rug în umbra,
unde ne-am întins, tu basmul,
eu ardorile și tundra.
Cărăbuș te ia cu iureș.
Te încearcă pe la glezne.
Îl alungi, el vine iarăși.
Pe-altă parte e mai lesne.
Ca suveica rândunica
țese pânzele de vară.
Ah, ce cald e! Va să plouă
ecvatorial pe seară.
Susur mare de lăcuste
și de gâze fără număr.
Cărăbușul de aramă
s-a oprit pe caldu-ți umăr.
Mișcă? Stă să-nchege gânduri?
Se destinde? Se descalță?
Parc-ar ști că de pe umăr
numai zborul mai înalță.
Și o ia către stăpânul
Iulie, cuptorul-astru,
să ne ducă fericirea
spre uitare în albastru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.