POVEȘTILE IERNII

Dragi copii,

E vremea poveștilor !

☃❄☃❄☃❅❆☃❄❆❅☃⛄❆❄☃❅❆❅❄☃⛄☃

⛄⛄⛄

POVESTEA OMULUI DE ZĂPADĂ

    Acolo, în câmpul înghețat, stătea el singur și parcă uitat de toți. Îl clădiseră copiii cu câteva zile în urmă, dar viscolul nemilos i-a furat pălăria de paie și fularul, apoi un corb veni și, din zbor, îi smulse o pietricică. Avusese două pe post de ochi, dar acum vedea lumea printr-unul singur. Morcovul care ținea loc de nas nu scăpase nici el. Era pișcat de gerul aspru și se ofilise într-atât, încât părea acum un nas de cotoroanță. Mai avusese omul de zăpadă și două bețe înfipte care îi foloseau drept brațe, dar unul îi căzuse. 

    Tare îi mai era frig omului de zăpadă! Se simțea singur și uitat de toți și, de aceea, își luă inima în dinți și porni la vale, unde se vedea o căsuță cu ferestrele luminate. Șontâc-șontâc ajunse în fața casei. Aici, o bătrânică albită parcă și ea de ninsoarea anilor tăia lemne. Avea bătrânica aceasta un șal care părea tare călduros și omul de zăpadă își dori pe loc să aibă unul la fel. Cât de cald i-ar fi ținut!

    Mai merse o bucată bună de drum până ce dădu peste o ceată de copilași veseli cu obrajii îmbujorați. Când îl văzură, copiii începură să arunce în el cu bulgări de zăpadă. Bietul om de zăpadă nu mai știa ude să se ascundă/

„ Ștați. măi fraților, nu mai dați în el! se auzi din depărtare.

    Seara se apropia cu pași repezi și curând întunericul nopții cuprinse tot satul.. Zăpada cu scânteieri de mătase părea acum o plapumă aurie. 

    "E asa de frumos, oftă omul de zăpadă. Ce folos însă? Mi-e atât de frig și sunt atât de singur...Cu cine să împart toate frumusețile astea? ...Și apoi mai e și noaptea de Ajun"

    Scoase un oftat prelung după care căzu într-un somn adânc. Visa că se afla într-o casă, la gura sobei, înconjurat de copiii care îi spuneau povești care de care mai frumoase și parcă simțea bucuria și căldura Crăciunului. Moșul cel bun era și el prezent în mijlocul copiilor.

    Totul era atât de real, încât spre dimineață, când primele raze ale soarelui îi mângâiară fața, omulețul de zăpadă aproape că refuză să-și deschidă ochișorii.

    În jurul lui era larmă. Copiii se adunaseră din nou. Ce mai spaimă trase omul de zăpadă!

    Se aștepta la o bulgăreală și nu voia să își deschidă ochii. Stătu astfel preț de câteva clipe și văzu că nu se întâmplă nimic. Deschise ochișorii și constată cu uimire că vedea lumea din noi prin cei doi ochișori , că în locul morcovului ofilit apăruse un morcov nou, mare și portocaliu, iar brațul care ieri îi lipsea era acum la locul lui, ba chiar primise în dar și sprâncene, nasturi noi, un fular colorat și o pălăriuță cu pană. Era atât de fericit încât nici nu se uită în jur să vadă cine făcuse toate acestea. 

    - Ia uite ce om de zăpadă frumos! Ieri parcă nu era așa de frumos! Exclamă unul dintre copii. 

    - Așa e, încuviințară cu toții

    - Toí trei sunt frumoși, zic eu ...

    La auzul acestor vorbe, omulețul de zăpadă își ridică privirea și rămase uimit, căci alți doi oameni de zăpadă, la fel ca el, apăruseră ca din pământ, peste noapte.

    E adevărat că își dorise cu o seară în urmă să aibă prieteni, dar primise chiar mai mult decât visase. Primise în dar doi oameni de zăpadă ca prieteni și o ceată de copii bucuroși.

  "Ce cadou mai frumos ar fi putut primi de Crăciun?! ..." se întrebă fericit omul de zăpadă.