POEZIILE VERII

 DIMITRIE ANGHEL

AMIAZĂ

E cald și lângă trunchiuri umbra treptat se face tot mai mică

Văzduhul tot nu se-nfioară de nici un zbor de rândunică.

Și doar furnicile de-aleargă acuma fără de hodină,

Mărgele negre semănate pr drumuri albe de lumină.

În straturi florile-s trudite; un crin din când în când se-ndoaie

Și lung privește-n sus, să vadă; nu se purcede-un nor de ploaie?

Dar întristat în țărnă iarăși își frânge trupul zvelt în două ...

Ce n-ar da florile să aibă acum măcar un strop de rouă!

FLORILE

De câte ori deschid portița și intru în grădină,-mi pare

Că mă cuprinde-o vrajă dulce, și florile-mi desmiardă ochii.

O fantezie uriașă le-a dat un strai la fiecare

și fete nu-s pe tot pământul să-mbrace mai frumoase rochii.

Pe crin l-a miruit în frunte, lăsându-i hlamida regească

Să poată-mpărăți cu fală norodu-i de mironosițe.

Cicorilor le-a dat seninul strâns din privirea omenească,

Iar râsul fărâmat prin lume l-a prins pe foi de romanițe.

Sfiala care urcăn fața fecioarelor când vine-amorul,

Și toată jalea și netihna acelora ce-așteaptă mirii,

Mâhnirea toat-ă unui suflet pe care îl ucide dorul

Le-a pus pe-un ram, și-atuncea lumea sa-mbogățit cu trandafirii.

La fiecare pas te-așteaptă câte-o minune ici scânteie

Ca u rubin o ghințiană, colo un stânjenel se joacă...

Slavă aceluia ce-aruncă din cer lumini de curcubeie

Și a știut să țese nalbei un cuib din tort de promoroacă!

Slavă! căci tristă-ar fi fost viața, și-ntunecat pe veci pământul,

De na-ar fi fost măcar o floare, ce-am fi sădit noi pe morminte?

Ce-ar fi cernut în primăvară, când trece prin grădină vântul,

Și eu ce dar ți-aș da azi ție ca să-ți aduci de mine-aminte?

***