Bucuria lecturii ne-a adus împreună și azi!
În miez de vară fierbinte, răcoarea din bibliotecă a făcut și mai plăcută lectura.
Mai puțini, pentru că mulți copii se bucură încă din plin de vacanțele la bunici, de răcoarea munților sau de valurile înspumate ale mării, dar cu aceeași veselie și bucurie de a călători în lumea cărților, dând viață personajelor preferate, împărtășind tuturor această minunată stare de bine și de frumos!
**
CIREȘARII VOL I
CAVALERII FLORII DE CIREȘ
Este primul titlu dintr-o serie de cinci cărți aparținând scriitorului CONSTANTIN CHIRIȚĂ
Pentru iubitorii de drumeții, pasionații de cercetări geologice, speologie, montanologie care-și trăiesc cu ambiție, perseverență și curaj visurile dar și pentru toți cei care explorează lumea din postura comodă de cititor fără griji și fără riscuri inevitabile în fața potențialelor pericole, această carte este o bucurie și un câștig deopotrivă pentru cititorii de toate vârstele.
În anul 1956 cartea apărea pentru prima dată în revista Cutezătorii, sub numele inițial de Teroarea N. eagră, autorul intervenind ulterior și schimbând numele cărții în Cireșarii.*
Toate cele cinci volume din serie au acțiuni complet independente. Volumul Cavalerii florii de cireș poate fi considerat (perceput) ca o introducere în lumea plină de suspans și de aventură a Cireșarilor, o lume din care nu lipsesc entuziasmul și candoarea. Personajele principale din acest volum - Viorel, Ionel, Dan, Ursu, Maria, Lucia și Tic - un grup de prieteni simpatici care trăiesc pe strada Cireșului- vor deveni și prietenii cititorilor pe parcursul celor cinci cărți.
O serie întreagă de aventuri succesive, tensionate, copleșitoare uneori, se dovedesc tot atâtea prilejuri de evadare și de cercetare a peisajelor pitorești ale României, atât de frumos descrise și detaliate uneori dar de puține ori localizate cu precizie.
În primul volum al seriei - Cavalerii florii de cireș - grupul de tineri , mai puțin Tic care era prea mic ca să fie băgat în seamă de la început - plănuiesc o EXCURSIE DE EXPLORARE ÎN VACANȚA DE VARĂ.
Inițiativa unei simple explorări temerare al cărei scop principal era completarea unei hărți care nu detalia suficient o peșteră din zonă și care nu fusese vizitată de foarte mult timp se dovedește a fi o implicare foarte serioasă și responsabilă din partea grupului determinată de dorința de aventură dar și de pasiunea pentru știință, pentru cunoaștere.
Statornic în hotărârea de a-i însoți pe cei mai mari, Tică împreună cu cățelul Țombi se alătură grupului. Episoadele de explorare vor alterna curând cu evenimente neprevăzute devenite pericole reale pentru copii în peștera brăzdată de ape subterane în care, - din păcate- cel mai mare pericol pentru om și natură rămâne tot omul!
"În primul volum al seriei, "cei șapte copii de pe Strada Cireșului și cățelul Țombi vor să elucideze un mister geologic, dar întâlnesc în Peștera Neagră personaje adulte ostile, pe care le înving prin inteligență și spirit de echipă.
Cireșarii, ca orice eroi care devin exemplari, doresc să facă numai binele, și reușesc să-l facă. Motivația lor e tocmai "cavalerismul", noblețea binelui gratuit. Autorul Cireșarilor s-a înscris, în genul lui, printre nemuritori. Iar dincolo de autor, destinul personajelor pare sortit unei glorii ce va rezista multă vreme, în veacul ce ne este dat. Drum bun, Cireșari!"
Horia Gârbea
Finalul fericit al cărții dar mai cu seamă fericirea și împăcarea din sufletele Cireșarilor sunt semne bune pentru alte aventuri împreună, pentru noi expediții.
"Ursu culesese din noapte cele câteva clipe de stele și de întuneric blând, pe care le visase cândva, și când se întoarse o zări pe Lucia în spatele lui, și o luă de mână și împreună intrară în cabană.
Toți cireșarii erau acolo. Cu ochi sclipitori, cu răsuflări nerăbdătoare, cu julituri și cucuie, și, Doamne!, cu câte visuri și cu câte amintiri!
Își povestiseră torul, și iar își povesteau. Maria își prinse cozile în colțul buzelor și se gândea la oglinzile ei albastre. Dan își astupa cum putea și cu ce putea gândurile și zdrențele hainelor și râdea ca un nebun. Ionel își freca și-și mângâia cucuiul care-l adormise și care-l trezise. Lucia îl privea pe Ursu, și-i privea palmele mari ca niște aripi. Ursu se uita când în podea și când în plafon , iar Victor își încovoia din când în când spatele, și tresăres, și răsufla apoi, parcă ar fi scăpat de niște văpăi. Și toți se descopereau în momente uluite de tăcere, privindu-se neîncrezători unii pe alții, dar iarăși li se aprindeau obrajii peste paloarea de-o clipă, și atunci știau și simțeau că vor fi împreună, că vor mai fi de multe ori împreună, prieteni ai tuturor frumuseților."
*https://www.ciresarii.com/romane/cavalerii-florii-de-cires/
E vremea lecturilor de vacanță!
Dragi copii, bucurați-vă de timpul liber pe care îl aveți la dispoziție și de anotimpul surprinzator în care ne aflăm!
O mulțime de personaje din cărțile voastre dragi au trăit vacanțe cu aventuri și peripeții extraordinare! De la aventuri pline de adrenalină și suspans, la călătorii fantastice pe tărâmuri imaginare, cititorul se bucură din plin de povești reale sau de povești magice care le transformă într-o lectură încântătoare!
Citind romanul Doi ani de vacanță scris de Jules Verne, veți fi impresionați de aventura celor cincisprezece copii cu vârste cuprinse între 8 și 14 ani, elevi la un colegiu din Noua Zeelandă, aflați într-o călătorie pe iahtul Sloughi în plin ocean, în emisfera australă. Pe o furtună puternică, vasul intră în derivă și naufragiază pe o insulă pustie.
Din echipajul vasului, singurul supraviețuitor este musul. Chiar dacă la început acesta reușește să amelioreze și să organizeze viața naufragiaților, rivalitățile dintre copii iau amploare iar scindarea între membrii comunității este tot mai vizibilă.
Un eveniment neprevăzut agită și mai mult viața pe insulă. O navă aflată sun controlul unor răsculați care se dovedește că vroiau să facă negoț cu sclavi se scufundă în vecinătatea țărmului insulei.
Forțați de îmrejurări și puși în fața pericolului, copiii sunt nevoiți să coopereze între ei.
Răsculații vor fi învinși cu ajutorul a doi membrii supraviețuitori din echipajul inițiel al noii epave și descoperă că ajunseseră pe insula Hanovra, aproape de coasta chiliană.
La doi ani după dramaticul naufragiu reușesc să părăsească insula și să ajungă acasă în Auckland (Noua Zeelandă).
**
Vacanța celor doi prieteni din cartea Kristinei Kele este chiar O vacanță fantastică!
Debutul dezastruos și descuranjant cu care începe vacanța lui Toni se va transforma repede într-o aventură încredibilă în care va porni alături de Daria, noua lui prietenă.
Tablorile vii cu peisaje superbe pictate de mătușa Zina se dovedesc a fi tot atâtea porți spre o lume imaginară, fabuloasă și imprevizibilă în care, copiii evadează din lumea reală bucurându-se deplin de perfecțiunea naturii pe care o descoperă și totodată învățând să se ferească de pericole nebănuite.
Atenție, pericol de aventură!
Călătorind astfel în imaginar, copiii descoperă peisaje aievea, lucruri și vietăți ciudate, experimentând stări netrăite până atunci în lumea reală. Învață să descopere frumusețea lumii și miracolul vieții! (O simplă adulmecare a parfumului suav de floare - o floare specială, asemănătoare cu o margaretă - a trezit în ei o stare euforică și o senzație extraordinară de putere. "Simțea că ar putea muta munții din loc, și da, cel mai mult și-ar fi dorit să zboare!
În acel moment observă că Daria plutește ușor. Categoric plutea la aproximativ treizeci de centimetri de sol.
Dorințele și gândurile devin realități și speranțele bucurii incomensurabile!
Aventura fantastică continuă!
Din Grădina visării, locul unde frumusețea și abundența sunt alimentate de dorințe, copiii pornesc mai departe ducând cu ei Perla Viselor de care trebuie să aibă grijă. Străbat Tărâmul Imaginației unde întâlnesc copaci gigantici cu fructele lor neobișnuite, defapt legume, peisaje din savană cu animale de dimensiuni impozante, apoi jungla plină de pericole și apoi marea încercare când, prin puterea gândului reușesc să anihileze pantera de foc transformând-o într-un cățel ciudat, simpatic și inofensiv.
Revenirea în lumea reală, în sufrageria mătușii, este prilej de bucurie dar și de nostalgie în amintirea aventurilor trăite.
Darul mătușei Zina este unic și neprețuit: Semințele Recunoștinței. Ele vor înflori curînd așa cum s-a întâmplat cu pritenia celor doi copii.
Într-o vară fierbinte
O POVESTE DESPRE PRIETENIE ȘI ALTRUISM pentru cei mici
(cum să devii din egoist, altruist)
Deschideți inima și mintea
povești terapeutice
PLOAIA
Într-o grădină de la marginea unei case stăteau așezate frumos, în rânduri, flori de diferite feluri. Doar într-un colț erau unul lângă celălalt un crin alb, înalt, care își ridica semeț capul spre soare și o panseluță.
Deși fiecare dintre aceste flori se regăseau în grupuri frumos organizate și separat plantate, se pare că vântul a purtat semințele și le-a așezat pe aceste două plante una lângă cealaltă, separate de restul. Crinul se considera îndreptățit să primească mai mult decât panseluța pentru că el este mai mare și are nevoie de mai multă energie. De fiecare dată când ploua, crinul își așeza petalele deasupra panseluței pentru a aduna toată apa doar pentru el. Asta se întâmpla de fiecare dată, iar panseluța era nevoită să se mulțumească cu câteva picături rătăcite.
- Te rog, lasă-mi și mie puțină apă. Și mie îmi este sete și aș vre asă primesc niște apă, se ruga de fiecare dată panseluța.
- Dacă eu mă satur de apă îți las și ție, dacă nu să taci căci eu sunt mai mare și știu ce fac răspundea crinul.
A sosit seceta și ploaia nu își mai făcea apariția. În casa de care aparținea grădina trăia un băiețel. Se tot uita la flori și prinsese drag de micuța panseluță. Venea zilnic și îi aducea în micuțele sale mâini apă pentru a o ajuta să crească. În acea peioadă de secetă panseluța crescuse mult și se umpluse de flori. Crinul începea să se ofilească acum și își dădea seama cât rău îi făcuse plăntuței de lângă el. Și Și el și-ar fi dorit acum să primească apă și vedea cât este de greu să stai fără. El păstrase totul pentru el, vroia ca el să aibî toată apa de ploaie, fără să-l mai intereseze soarta celor din jur. Își propusese ca atunci când va mai ploua să împartă cu panseluța apa de ploaie, înțelegând acum cât este de greu să îți dorești ceva și să nu poți avea pentru că alții vor totul pentru ei.
Iată că cerul începu să se înnoreze și stropii de ploaie din ce în ce mai mari și mai deși începură să cadă. Crinul se bucura din plin de această mult așteptată apă, dar nu uită de panseluță. Se uită la ea și o întreb
- Frunzele mele lasă apa să cadă și asupra ta?
- Da, e foarte bine așa, ploaia ajunge la mine. Îți mulțumesc că ți-ai făcut griji pentru mine, răspunse panseluța. De când îți faci griji pentru mine? întrebă panseluța.
- Când a fost secetă mi-am dat seama cât de greu e să stai fără apă și să privești cum cineva de lângă tine este udat. Atunci eu mi-am dat seama că m-am gândit doar la mine, și îmi pare rău că te-am rănit.
- Mă bucur că ai ajuns să gândești așa.
- Cu plăcere! Te rog să-mi spui dacă te acopăr din greșeală, mai adăugă crinul.
Din acea zi cei doi își țineau companie unul celuilalt, discutau, dar mai ales împărțeau tot ce aveau.
55 de ani de la moartea poetului
TUDOR ARGHEZI
MĂRĂCINE
Te-ai chinuit atâta mărăcine,
Să scoți o floare și din tine.
Te-am așteptat un an, doi ani, cinci ani ,,,
Și te-am ferit de sapă și cazma
Întru-nflorirea ta.
Toți oamenii spuneau: - Să-l dăm afară -.
Și-am lăsat vară după vară,
M-ai răsplătit de lunga așteptare,
Dându-mi cea mai frumoasă floare.
MĂRTURIE PE VIOARĂ ȘI ARCUȘ
Sufletul mi-e un leagăn de păpuși,
Un călușel de leagăne-nvârtite
În valsul unei muzici pe șoptite.
Zăresc câte-o ureche și-un obraz
Din scoicile-așternute cu atlaz
Și prinse una de alta-n fuga lor
Cu lanțul căte unui mărțișor.
Călătorind vârtejul de scufițe,
Le flutură perucile, șuvițe,
Și ochii teferi, de safir rotund,
Clipesc din fugă și se-ascund.
Caii de lemn, cât niște cărăbuși,
Sunt înhămați perechi, între păpuși.
Ar neceheza-nvârtindu-se la lună
Dar glasul și gâtlejul nu le sună.
Un stol de fluturi de sulfină
De vântul scrânciobulului se anină
Și râd, în vântul ce le ia
Din geamul meu și de subt lampa mea.
Nu turbura cu nici o întrebare
Tăcuta mea înseninare.
Surâsul meu la zodii și la stele,
Ai înțeles că vine de la ele.
(în volumul Poezii alese)
DIMITRIE ANGHEL
AMIAZĂ
E cald și lângă trunchiuri umbra treptat se face tot mai mică
Văzduhul tot nu se-nfioară de nici un zbor de rândunică.
Și doar furnicile de-aleargă acuma fără de hodină,
Mărgele negre semănate pr drumuri albe de lumină.
În straturi florile-s trudite; un crin din când în când se-ndoaie
Și lung privește-n sus, să vadă; nu se purcede-un nor de ploaie?
Dar întristat în țărnă iarăși își frânge trupul zvelt în două ...
Ce n-ar da florile să aibă acum măcar un strop de rouă!
FLORILE
De câte ori deschid portița și intru în grădină,-mi pare
Că mă cuprinde-o vrajă dulce, și florile-mi desmiardă ochii.
O fantezie uriașă le-a dat un strai la fiecare
și fete nu-s pe tot pământul să-mbrace mai frumoase rochii.
Pe crin l-a miruit în frunte, lăsându-i hlamida regească
Să poată-mpărăți cu fală norodu-i de mironosițe.
Cicorilor le-a dat seninul strâns din privirea omenească,
Iar râsul fărâmat prin lume l-a prins pe foi de romanițe.
Sfiala care urcăn fața fecioarelor când vine-amorul,
Și toată jalea și netihna acelora ce-așteaptă mirii,
Mâhnirea toat-ă unui suflet pe care îl ucide dorul
Le-a pus pe-un ram, și-atuncea lumea sa-mbogățit cu trandafirii.
La fiecare pas te-așteaptă câte-o minune ici scânteie
Ca u rubin o ghințiană, colo un stânjenel se joacă...
Slavă aceluia ce-aruncă din cer lumini de curcubeie
Și a știut să țese nalbei un cuib din tort de promoroacă!
Slavă! căci tristă-ar fi fost viața, și-ntunecat pe veci pământul,
De na-ar fi fost măcar o floare, ce-am fi sădit noi pe morminte?
Ce-ar fi cernut în primăvară, când trece prin grădină vântul,
Și eu ce dar ți-aș da azi ție ca să-ți aduci de mine-aminte?
***
