Ionel Teodoreanu 

🍃

                    🍁

Basmul toamnei

                                                                    🍂

    Îl începe o frunză - cu glasul stins de sfială, cu obrajii dogorâți - șoptindu-l: "A fost odat'! " 

    Dar șoapta îi sporește în freamăt răspândit, prelung, și frunzele, 'mpreună, murmură întrbător: "A fosst?"

    De departe gânsacul hotărăște: "A fossst...!" și gâștele îl încuviințează dând din cap: "DA-da, da-da, da-da."

    Iar firele de iarbă alergând de-a valma, s-apleacă și se roagă suspinând: "sssspune ...ssspune ..."

    Prunii, deșteptați din toropeala verii, deschid ochii vineți, aiuriți.

    Merele și perele fug de prin așternutul crebgilor, zugrăvindu-și chipurile colorate pe fețele frunzelor, ca să nu le bage nimeni în samă fuga.Dar vântul descoperă înșelăciunea și, pornind în căutarea lor, se uită pe ferești, le vede și le cheamă prin horn.

    Gutuile îngălbenesc de spaimă, privind pe sora lor mai mare, Luna, care-a a albit de groază pe marginea prăpastiei.

    Bostanii au cozi fudule, râd pe înfundate de fratele lor, Soarele, că-i berbec.

    Nucii cu miros amar se întreabă de unde li s-a tras atâta mâhnire frunzelor, și, frământați de gânduri, creierii închiși în nuci se zbârcesc mohorât.

    Frunzele viei prind culori aprinse și se clatină de beție, că doar sunt mici și o boabă de poamă e damigeană de must pentru o frunză.

    Prin văzduh, vara a semănat, în mersul ei, zboruri de păsări, ca să nu-și piardă calea la întors.

    Prin ierburi, prizăriți greieri, doinesc tremurător bejania firavilor funigei, cosașii cosesc zoriți țiuitul tăcerii; lăcustele, în salturi sprintene, se joacă de-a stelele căzătoare, broscoi cocliți îngână, bleg, croncănitul ciorilor de zgură. Cra-craaa, cuac-CUAC ...

    Țânțarii, ațâțați de frunzele roșii, le înțeapă, și trupul toamnei tremură înfrigurat.

    Castanul sălbatec, nătâng de felul lui, se bucură că-i doldora de fructe, dar se rușinează că-s zburlite frunzele rotunde și, mânios, le aruncă de pe el.

    Floarea-soarelui, îngrijorată de ropotul căderilor, s-apleacă la pământ, tot mai jos, și trage cu urechea ... 

    Basmul elung, dar trece pe nesimțite și poposește în împărăția lenei, pesemne, căci de la o vreme frunzele pică de somn, cerul picură ...

... Când te deștepți , ești cu capul în poala iernii care-și toarce fuiorul de fulgi și-ți pare că de când lumea iarna îți povestește basmul, căci de frunze nici urmă nu-i.    

(În volumul "Jucării pentru Lily ' poeme în proză"