MĂRȚIȘOARE
LITERARE
TUDOR ARGHEZI
Un ciob de primăvară
Odaia dă în stradă, peste peticul de grădină cu pomi în desfășurare, împrejmuit cu zăbrele. Au înflorit caișii deodată peste noapte, mai înainte ca frunzele să li se fi desfăcut. Le-am găsit dimineața furcile ramurilor cu totul albe, ca și cum ar fi fost înmuiate în lăpturile groase ale nopții și ar fi înghețat pe ele varul de argint al lunei și de sidef, covăsite proaspăt în fildeș. În două zile, caisul s-a îmbrăcat în bumbacul selenar și a stat în geamul meu - prevestitor de bine - ca o panoplie cu mii de steaguri mărunte, ca niște roiuri de fluturi albe, spânzurate în aer deasupra tulpinii.
- Sunt rufele spălate azi-noapte, ale stelelor, întinse ca să se usuce și uitate pe ramuri, șoptește Gnomul meu, pe care-l văd ieșind cu barba încâlcităși cu catifeaua hainelor tăvălită, din desișul sufletului meu de pământ, atent la basme și povești.
Într-adevăr, într-altă noapte, cămeșile, iile, batistele și scufițele minuscule ale rufăriilor cerești au dispărut.. Poate că un iepure cu coșul în spinare a venit, le-a încărcat pe toate și, pe o potecă neștiută, umblând în două picioare și răzimat în ciumag, le-a dus în dormitorul curat al virginalelor lacrimi. Poate că o lăcustă mare, albastră le-a transportat pe scara căii lactee într-o roabă cu roata de cristal. Poate...Florile caisului au pierit, iar în locul lor se ivesc frunzele, ce cresc din ceas în ceas și au acoperit pomul întreg , cu gingașe îmbrăcăminți tremurătoare.
În rând cu caișii au înflorit spumele violete ale liliacului, purtate pe vârfuri de ramuri subțiri, ca niște pămătufuri de fulgi pentru scuturatul oglinzilorsoarelui de sus. Ce modistă harnică și-a expus de Florii, pălăriile în verdeața fragedului liliac? Dar penele lui de struț au fost furate, una câte una, jumulite de mâna mică și sălbatică a copiilor, agățați de garduri, ca să prade avutul imaterialilor fabricanți din uzinele Botanicii subterane.
Deasupra florilor din grădină, pe atlasul azurului palid, alunecă săgețile rândunelelor, ca într-o stampă.
Și înflori, iată și gutuiul, după ce frunzele au crescut deplin, ca să primescă florile rare, așezate câte una, cu o simetrică economie, în cuiburile lor. Locurile le-au fost rezervate din vreme în punctele unde frunzele se întâlnesc cap în cap și brodează pentru evenimentul știut și ținut secret al unei flori, un leagăn rotund, un blid neted, verde, în mijlocul căruia va sta, legănată de adieri, ceașca albă, trandafirie, a florilor de porțelan.
Gnomul meu bătrân și naiv s-a urcat în pomii țepoși. Din colivia lor pentru cuci, el numără, însemnând pe răboj cu briceagul, petalele ce se deschid. Dar fermecat de frageda drăgălășenie, Gnomul se uluiește și își crestează degetul arătător. O boabă de sânge se scurge pe faianța catifelie a florilor de gutui.
LEGENDELE FLOREI ȘI ALE FAUNEI
Povestea viorelei
A fost odată un împărat și o împărăteasă. Dumnezeu le dăruise o fată frumoasă, frumoasă ca zâna zorilor. Numele ei era "Prințesa Viorica".
Împăratul și îmoărăteasa o iubeau ca pe ochii din cap; zi și noapte se gândeau ce să facă, pentru ca fată ca a lor să nu mai existe în lume.
O îmbrăcau în haine de aur, o plimbau prin grădini ca-n Rai, îi arătau și o învățau numai lucruri frumoase. Un gând însă îi amăra pe bieții părinți. Când s-a născut, fata fusese ursită de a douăsprezecea ursitoare ca la vârsta de 12 ani, să fie răpită de Zâna Florilor. Tânăra prințesă nu știa nimic de aceasta. Era mereu veselă și se simțea cea mai fericită lângă bunii ei părinți.
Viorica împlinise 10 ani. Împăratul porunci ca fata lor să fie păzită de străjerii cei mai buni.
Dar, în noaptea când prințesa a împlinit 12 ani, s-a arătat Zâna-Zorilor. Îndată o prefăcu pe frumoasa domniță într-o floare și o duse la palatul ei. Aici o așeză între celelalte flori și-i dădu numele de "viorea".
De a atunci vioreua a rămas cea mai drăgălașă floare de peimăvară.
(În Legendele florei și ale faunei, Ed. ANDREAS, 2015, București)
