EMIL GÂRLEANU - n. 5 ianuarie 1878, Iași , d. 2 iunie 1914, Câmpulung
prozator, jurnalist, regizor, scenarist de film
autor de poezii, nuvele și schițe.
Emil Gârleanu este cunoscut și îndrăgit de copii pentru volumul "Din lumea celor care nu cuvântă", în care a relatat cu emoție și sensibilitate literară întâmplări alegorice din viața plantelor, animalelor, a păsărilor și a gâzelor, trezind simpatia și empatia cititorilor față de personajele povestirilor.
*
Vă propun azi o povestire emoționantă despre iubirea și sacrificiul matern, despre supraviețuire într-o lume plină de pericole și primejdii.
CĂPRIOARA
Pe mușchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos , lângă iedul ei. Acesta și-a întins capul cu botul mic, catifelat și umed, pe spatele mamei lui, și, cu ochii închiși, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, și limba ei subțire culcă ușor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl privește, și-n sufletul ei de fugarnică încolțește un simțământ stăruitor de milă pentru ființa fragedă căreia i-a dat viață, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înțercatului venise demult încă. Și cum se uită așa, cu cu ochi îndurerați, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbușit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare și pornește spre țarcurile de stâncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit și de dușmănia lupului, și de iscusința vânătorului, căci pe muchiile prăpastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi știut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara își azvârle picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăznețe, să încerce puterile iedului. Și iedul i se ține voinicește de urmă, doar la săriturile amețitoare se oprește câte o clipă, ca și cum ar mirosi genuna, apoi se avântă ca o săgeată și, behăind vesel, zburdă de bucurie pe picioarele subțiri ca niște lugere.
Dar trebuiesc să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre țarcuri. Căprioara contenește fuga; pășește încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolți de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeață, până ce pătrunde în inima întunecată, ca un iad, a pădurii.
Și-au mers mult așa, până ce au dat în sfârșit de luminiș. Iedul bucuros, o ia înainte, sărind. Dar în aceeași clipă căprioara se oprește, ca de-o presimțire, adulmecând. În fața ei, de sub o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, și iedul ar fi fost sfâșiat. Atunci căprioara dă n zbieret adânc, sfâșietor, cum nu mai scosese încă, și, dintr-un salt, cade în mijlocul luminișului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul și se repede la ea...
Prăbușită în sânge, la pământ, sub colții fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Și numai când acesta, înspăimântat, se topește în adâncul pădurii, căprioara simte durerea iar ochii i se tulbură de apa morții.
(Din lumea celor care nu cuvântă - 1910)
***
Pentru mai multe informații privind documentele, puteți accesa Catalogul online, Serviciul BiblioSuport și celelalte canale de comunicare:
