... A plouat trei zile fără încetare, de parcă cerurile s-au fost deschis pentru un alt potop. Norii au coborât ca nişte păsări de pradă, grei şi ameninţători, iar între cer şi pământ au rămas numai copacii obosiţi pe care se sprijineau mereu alţi şi alţi nori, ca nişte vulturi roind deasupra abisului.       

      De la munte, râul care străbate oraşul cobora vijelios şi ameninţător, aducând cu apele mâloase, ruginii, crengi de copaci şi uneori chiar stârvuri de animale, de parcă spălase în drumul său o haldă de gunoaie. Sub podul vechi de piatră, crengile mari purtate de râu, au format un prag peste care apele se aruncau nervoase ca o herghelie de cai sălbatici, speriaţi şi bezmetici. În spatele crengilor, un maldăr de gunoaie şi bucăţi de lemn, se înghesuie lovite de apele repezi, împrăştiind un miros tare, respingător. Viitura spălase satele de sub munte şi acum, cu ultimele puteri, apele îşi desăvârşeau opera devastatoare inundând cartierele mărginaşe situate în aval, de o parte şi de alta a râului. Era cu siguranţă o firească şi meritată răzbunare a naturii în faţa indiferenţei şi egoismului oamenilor care nu ştiu decât să ceară şi prea puţin, sau aproape de loc, să ofere.

       Multe din plantele decorative care trebuiau să împodobească micile oaze de verdeaţă şi culoare amenajate la începutul primăverii, au murit înecate de surplusul de ape infiltrat în sol. Pământul negru, cleios, era acoperit de plante strivite de ploaie, mirosind înţepător a umezeală şi a mucegai. Din ghivecele ornamentale de petunii şi muşcate suspendate pe stâlpii de la marginea şoselei, apa şiroia până jos la trotuar iar florile, schimonosite de ploaia rece şi grea, se revărsau despletite şi bolnave.

      O vreme ploioasă şi capricioasă ca aceasta, nu s-a mai văzut de câteva decenii. Ploile grele care au durat în unele locuri aproape o săptămână, au măturat în calea lor totul: poduri, case, animale, oameni, ca pe nişte jucării spulberate cu o găleată de apă. Lovite de apele venite puhoi, multe drumuri erau decopertate de covorul asfaltic, precum glazura de pe un tort de ciocolată.

      Durerea cea mare era însăşi neputinţa omului în calea furiei dezlănţuite a naturii care se răzbună acum din plin. Îngrozitoare această metamorfoză a apelor. Pârâuri inofensive au devenit râuri ameninţătoare, râuri turbate preschimbate în fluvii înfricoşătoare şi bezmetice, fluviul crescut ca o mare, colcăind de aluviuni şi stârvuri spălate în curgerea lui tumultuoasă. Noroc că oceanul este încăpător, iar soarele mai “soarbe” din când în când din preaplinul pahar!

      Din amonte spre aval, pe firul apei, punţile şi podurile se prăbuşeau după principiul domino-ului, ca nişte piese în jocul inegal şi nedrept al naturii, acest copil mare şi capricios. Periculos de capricios.

      Şinele de cale ferată, lipsite de terasamentul de sprijin spulberat de apele vijelioase, semănau mai degrabă cu nişte bare de oţel deformate de o mână uriaşă, nevăzută, răutăcioasă. O poveste tristă cu zmeul cel rău care smulge copacii din rădăcini şi-i aruncă peste case, îndoaie şinele de tren ca pe nişte sârme. Sub greutatea corpului uriaş şi sub pasul apăsat, se urnesc torente care spală versanţii cu repeziciune. Râsul lui înfricoşător de sfarmă-piatră, se aude ca un tunet. Din podurile de piatră, au rămas numai ici-colo, picioarele grele şi reci, ca nişte socluri pustii...
A patra zi, dimineaţa, pământul mustea de apă ca o drojdie proaspăt fermentată, şi râme uriaşe zăceau pe caldarâm ca nişte şerpi încremeniţi. În aer se simţea un miros acid de iarbă crudă şi de lemne ude. Cerul era mai albastru ca de obicei şi, undeva departe, la orizont, frânturi de curcubeu începeau să apară din aburii de ceaţă. Pământul respira din ce în ce mai uşor aerul proaspăt de început de lume.

                                                  Gabriela-Mariana Dordea - ( din volumul )Trandafiri sub zăpezi