E VREMEA POVEȘTILOR!
E VREMEA COLINDELOR!
E VREMEA SĂ FACEM DARURI!
E VREMEA RECUNOȘTINȚEI!
SEARA MINUNATĂ
de MIRELA TOMA
Era odată un copil tare sărman. Atât de sărac era, încât treceau zile bune cu câte-un colț de pâine uscată.. Tatăl său muncea mult și ajungea târziu acasă , dar cu greu reușea să acopere nevoile familiei sale.
Ajunul Crăciunului îl prinse pe bietul băietan cu niște pantofiori subțiri din pânză, rupți și zdrențuiți. Nici hâinuța nu-i era de prea mare folos, era veche, roasă la mâneci și nu-i mai venea defel. Și-ar fi dorit nespus să poată să meargă și el cu ceilalți băieți de sema lui în sat la colindat. Dar cum să se înfățișeze astfel când toți erau îmbrăcați în haine strălucitoare de sărbătoare? Preț de câteva clipe, își imagină cum ar fi putut să fie. Le-ar fi spus câteva glume băieților, căci știa nenumărate, și cât de bine i-ar fi distrat! Și-ar fi pus și el mâinile în buzunare așa cum făcea Roli, băiatul măcelarului, și ar fi râs și el așa zgomotos și sigur pe sine, căci tare îl mai imita.
Se gândi apoi cât de frumos ar fi să le poată lua mamei și tatei câte un cadou cât de mic. Ce mândru ar mai fi fost! Atât de rar o vedea pe mama zâmbind!
"De-aș crește mai repede, gândi el cu voce tare, aș face-o pe mama așa de fericită, iar pe tata nu l-aș mai lăsa să muncească atât!"
Se opri din visare și mai puse câteva lemne pe focul ce mocnea liniștit în soba veche și neagră de fum. Frigul pătrundea prin toate ungherele casei, iar în tavan se căsca o deschizătură de mărimea unei palme, prin care se vedea cerul albastru și rece. Își aminti că îi plăcea deschizătura aceea vara, când se așeza pe salteaua sa din paie și privea stelele...
Brusc, îi veni în minte că brutarul îl chemase să îl ajute și sări ca ars. Își înfundă iute pe cap căciula din blană de miel și o zbughi către brutărie. Își petrecu astfel toată ziua, îndopând cuptorul acela mare cu cărbuni negri și lucioși. Își imagina din nou că e un luptător neînfricat și că lopata era o sabie uriașă cu care lovea balaurul care scotea limbi de foc.
Când ultima pâine fu scoasă din cuptor, brutarul îi mulțumi și-i dădu o pâine mare și rumenă. Ieșind, dădu peste un bătrânel cu barba ninsă de ani și cu față atât de blândă... Fără să ezite, băiatul rupse un colț din pâinea aburindă și îl întinse bătrânului.
Îți mulțumesc, fiule! Domnul te va răsplăti!
În drum spre casă, băiatul se încălzi atât de bine cu pâinea, încât nici nu mai simți frigul.
Văzu de departe ferstrele căsuței lor... erau atât de luminate! "De la ce oare?"se întreba nedumerit copilul. Lumina aurie se reflecta în omătul alb de credeai că te afli pe un alt tărâm. Cu inima strânsă, trecu pargul casei, dar înlemni acolo ca și când ar fi văzut o arătare ciudată. Un brad frumos împodobit lumina toată încăperea, iar sub el se aflau o mulțime de daruri de parcă Moșul cel bun își golise acolo tot sacul. Dar cel mai mult îi furară privirile hainele noi așezate cu grijă pe spătarul scaunului de lângă sobă. Sub scaun, aștepta nerăbdătoare o pereche de ghete noi cum nu mai văzuse el până atunci.
- Mamă, tată, mulțumesc!
- Fiule, noi îți mulțumim!
- Cum? Nu voi ați făcut toate astea? întrbă el mirat.
Dar din privirile lor înțelese că și ei erau la fel de surprinși. Aaaaa, bătrânelul de la brutărie...
Lacrimi mari de bucurie și de recunoștință curgeau pe obrajii lui mânjiți cu praf de cărbune.
