GABRIEL LIICEANU
n. 23 mai 1942, Râmnicu Vâlcea
Filozof, interpret și scriitor român.
Discipol al filozofului Constantin Noica.
Din 1990 este directorul editurii Humanitas, una dintre cele mai importante instituții culturale române, proiect formulat în anii Școlii de la Păltiniș iar din 1992 este profesor la Facultatea de Filozofie a Universității din București.
În prezent este membru al Societății Romîne de Fenomenologie
sursa: wikipedia
**
GABRIEL LIICEANU
SCRISORI CĂTRE FIUL MEU
...................................................................................................................................................
Iată de ce, din întinderea mărginită a memoriei afective, un rol important se cuvine să-i acordăm "memoriei de bucătărie". Se știe că Proust, cu fursecurile lui în formă de coquille Saint- Jacques, făcute din făină, unt și zahăr și numite Petites Madleines, a pătruns pentru prima oară conștient în imperiul simțurilor care ne articulează sufletul pornind de la papile. Cu toții străbatem periodic acest ținut nesfârșit , adăugându-i, la răstimpuri privilegiate, noi teritorii. Tu, de pildă, de fiecare dată când vei mânca "sufleu cu sos de roșii", vei coborâ vertiginos la vârsta de 4-5 ani și te vei trezi în casa din Dr. Lister 69, colo unde, gătit de bunica ta, ai gustat pentru prima oară felul care îți provoacă, dacă e să iau de bun ce spui, cea mai intensă jubilație culinară.Și tot așa, fiecare prăjitură cu vișine sau cu caise pe care o vei mânca mă va aduce lângă tine, împreună cu gustul vacanțelor și al verilor în care îmi cereai să ți-o fac și în care îi urmăreai, prin geamul cuptorului, așezat pe un scăunel, creșterea miraculoasă și lenta rumenire.
Ți-am spus toate astea ca să înțelegi cât de mult va însemna de-acum în viața mea jambalaya. Simplul ei nume va strânge laolaltă, în cupa unică a amintirilor, zilele șederii mele în America. Aizindu-l, îl voi vedea pe Martin în pantalonii lui albaștri de casă, strânși peste burtă cu un șiret, și în T-shirtul alb cu cele trei capete ale rățoiului Duck înșirate pe piept, pregătit să înceapă ritualul gătirii acestui fel a cărui poveste ne trimite cu trei sute de ani în urmă. [...] Ne voi vedea mereu , de câte ori voi auzi cuvântul jambalaya, pe el și pe mine, stând unul lângă altul și curățând creveții mari și roșiatici, scoși de la prăjit din tigaiacu ulei de măsline și lăsați apoi la scurs pe un șervet mare de hârtie creponată. [...] Voi avea apoi mereu în fața ochilor masa rânduită sărbătorește, pe noi așezați în jurul ei, pregătindu-ne să mâncăm și pălăvrăgind, apoi tăcând deodată și ascultând rugăciunea spusă de Martin cu ochii în jos, cu o legănare imperceptibilă a trunchiului, pe un ton coborât, rostind cuvinte parcă în complicitate cu Cineva care făcuse cu putință masa din seara aceea, strânsul nostru laolaltă, reușita călătoriei lui Tim în inima mea, copacii care se vedeau pe geam și lacul din spatele lor și, odată cu acestea, toate viețile noastre și spaimele lor cu sau fără de chip.
Liiceanu, Gabriel scrisori către fiul meu, HUMANITAS, 2009, Pp 98-100
Eram la începutul adolescenței, când a apărut volumul I din Shakespeare în "Clasicii literaturii universale". Ce colecție divină! Cu ea s-a născut și prima bibliotecă a vieții mele. Acolo, în acest volum, se afla și povestea tragică a celor doi tineri genovezi. Atunci mi s-a înfiripat în minte "scena balului" și tot atunci mi'a intrat în cap că nimic nu poate fi mai minunat decât să-ți întâlnești sufletul pereche, cel care se zice, ne-a fost hărăzit de la începuturile lumii. Iar cei doi, venind din direcția celor două sexe, reprezentau garanția că, deși atât de diferiți, se puteau întâlni în elanul aceleiași dorințe. Tocmai miraculoasa lor diferență îi arunca pe unul în brațele celuilalt și făcea cu putință coincidența. De atunci am început să cred că două mâini se pot întâlni la balul vieții și că strângerea lor , după ce s-au găsit una pe alta, este pentru totdeauna. Ce crâncenă iubire am început să visez de atunci!
Liiceanu, Gabriel scrisori către fiul meu, HUMANITAS, 2009, Pp 198
